Arhive categorii: Calatorind in gand

Calatorind in gand

„CETATEA CUCULUI DIN NORI” – ANTHONY DOERR

„Cartea Vrajita Super-Extra-Tare cu De Toate.”

Daca ar fi sa va propuneti sa cititi doar o carte intr-un an, „Cetatea Cucului din Nori” ar trebui, zic eu acum, sa fie acea carte. Este, pentru mine, cea mai frumoasa declaratie de dragoste inchinata cartilor, povestilor, imaginatiei. Si celor care slujesc in lumea lor: „Bibliotecarilor de ieri, de azi si din anii ce vor veni.”

Fiecare din firele epice, soarta fiecarui personaj, ar putea fi o carte in sine, ajungi sa traiesti dramele fiecarei vieti in parte, sa calatoresti in timp si spatiu. O carte cinematografica.

In plus fata de toate acestea si cel putin la fel de important pentru mine, am descoperit acum in autor o persoana preocupata de soarta planetei si un mare iubitor de animale. (Scenele in care apar Atena, Copac, Clar de Luna, Prietena-de-Nadejde sunt cele care iti ating inima si iti umezesc ochii.)

Cartea m-a dus astfel cu gandul si spre una foarte recent terminata, „Pandora„, cartea de debut a lui Susan Stokes-Chapman, unde cel care mi-a incalzit sufletul a fost Hermes, o cotofana. Si tot in „Pandora” am gasit pentru prima oara o idee pe care, iata, am regasit-o la scurta vreme si aici, in „Cetatea Cucului din Nori„: sa fi fost speranta, singura ramasa pe fundul cutiei Pandorei, nu un dar, ci tot un blestem al zeilor?

Ajunsa aici mintea imi sare si la „Alchimistul” lui Coelho, al carui personaj pleaca si el, ca si unul din personajele cheie ale „Cetatii…”, sa caute departe doar pentru a gasi ceea ce cauta… aproape.

„De ce oi fi plecat? Ce-o fi cu obsesia asta sa fiu in alta parte, sa caut mereu noutatea? Sa fie speranta un blestem, ultimul rau din cutia Pandorei?

Zbori pana hat, la capatul stelelor, si nu vrei decat sa te intorci acasa...”

De-abia iesisem din Constantinopolul miraculos al „Celor care cumpara stele” si iata-ma inapoi, de data asta chiar in preajma caderii sale.

„… in prima piata care le iese in cale, un vanzator coace deja turte umplute cu branza, miere si foi de dafin… pe langa Biserica Sfanta Barbara si prin alta piata mai mare, ticsita de carute, stofe si vase largi la gura, umplute cu ulei, unde un tocilar isi asaza roata, o femeie ridica panza de pe o colivie, un copil duce buchete de trandafiri de octombrie, strada e napadita de cai si magari, genovezi si georgieni, evrei si pisani, diaconi si calugarite, zarafi, muzicieni si mesageri, doi jucatori care arunca deja zaruri din coarne de bou, un notar ducand cu el acte, un nobil zabovind la o taraba in timp ce o sluga ii tine umbrela de soare sus deasupra capului…” Esti si tu acolo, sub cerul trandafiriu al unui Constantinopol de secol XV.

Aflati de o parte si de cealalta a zidurilor, Ana si Omeir sunt doar doua din personajele cartii. La aproape o jumatate de secol distanta ne intalnim si cu Zeno (Zenodot = primul dintre bibliotecarii celebrei biblioteci din Alexandria) si apoi cu Seymour, si, la alte doua generatii in viitor, cu Konstance (o alta „copila„, la circa 700 de ani distanta in timp de prima; nu intamplator, banuiesc, botezata in carte cu numele vechii cetati) si a sa Sybil (sibila=proorocita in mitologia greaca). Destinele lor, unite de un vechi manuscris.

Recunosc ca m-am uitat la carte, pe raftul librariei, cam stramb: dupa ce fusesem fermecata de „Toata lumina pe care nu o putem vedea”, a doua carte publicata la noi a autorului laureat cu Premiul Pulitzer – „Despre Grace” – nu reusise sa ma duca in acelasi loc. Dar daca e ceva care sa ma determine sa cumpar o carte, este sa aflu ca ea vorbeste despre… carti. Si daca este vorba si de misterul unor texte vechi… eu nu voi pleca din librarie cu mana goala.

„Un loc de odihna. Un text – o carte – e un loc unde se odihnesc amintirile oamenilor din alte vremuri. Un mod prin care amintirea dainuie dupa ce sufletul trece dincolo.”

„… stii povestea lui Noe si a fiilor lui? Cum au adunat de toate pe corabia lor, ca sa ia lumea de la capat? Vreme de o mie de ani, orasul tau, capitala asta in ruine… a fost asemeni arcei. Numai ca stii tu ce a adunat bunul Dumnezeu in corabia asta, in loc de perechi din toate vietuitoarele pamantului? Carti… Si banui cumva care-i potopul, in povestea noastra despre Noe si corabia cartilor? Timpul. Zi dupa zi, an dupa an, timpul sterge cartile vechi din lume. … Un staret tafnos, un calugar neindemanatic, un invadator barbar, o lumanare rasturnata, un vierme infometat – si de toate secolele alea se alege praful…. Arca s-a izbit de stanci, copila. Si o inghite marea.”

„Fiecare dintre cartile astea, copila, e o usa, o poarta spre alte vremuri, alte locuri. Ai toata viata inainte si ale tale sunt cat vei trai. Nu crezi ca va fi de-ajuns?”

„… poate ca in cartile vechi chiar gasesti magie neagra. Poate ca atata vreme cat va avea randuri pe care sa i le citeasca surorii ei, cata vreme Eton isi va continua calatoria smintita, zburand prin nori spre visul sau, portile orasului vor rezista; poate ca moartea va ramane in fata usii lor inca o zi.„

Despre ce mai este cartea? Despre conditia umana…

„De cand exista specia noastra, noi oamenii am incercat, fie prin medicina si tehnologie, fie prin acumulare de putere si bunuri, fie prin a spune povesti, sa invingem moartea. Nimeni n-a reusit vreodata.” (Si ne intoarcem iarasi, iata, la „Cei care cumpara stele„.)

… despre nestatornicie…

„In fiecare zi se face dimineata si presupui ca va fi la fel ca acea de dinainte – ca vei fi in siguranta, ca familia ta va fi vie, ca veti fi impreuna, ca viata va ramane in mare parte ca si pana atunci. Numai ca vine un moment care schimba tot.”

„Lucrurile din lumea asta care par statornice, copila – munti, titluri, imperii – permanenta lor e doar o iluzie. Credem noi ca-s trainice, dar asta numai pentru ca vietile noastre sunt atat de scurte.”

… despre, spuneam, salvarea planetei si protectia animalelor…

„E gata sa moara pentru asta? Ca sa dea glas nenumaratelor fapturi pe care oamenii le-au ras de pe fata pamantului? Ca sa apere clauza celor fara glas? Nu asta face un erou? Un erou lupta pentru cei care nu pot lupta singuri.”

„-Dac-ar fi a mea Cetatea Cucului-din-Nori? … Animalele ar fi tratate ca oamenii.

–Dac-ar fi a mea Cetatea Cucului-din-Nori?… N-ar mai exista seceta. Ar ploua in fiecare noapte. Cat vezi cu ochii ar fi numai copaci verzi. Si paraie mari si reci.”

… despre limbi vechi, bibliotecari, copisti, traducatori…

„Dintre toate nebuniile pe care le facem noi, oamenii… poate ca nimic nu e mai umil sau mai nobil decat incercarea de a traduce limbile moarte. Nu stim cum suna limba vechilor greci; abia cartografiem cuvintele lor peste ale noastre; suntem condamnati la esec de la bun inceput. Dar incercarea asta… stradania de a transporta un lucru peste rau din malul istoriei in epoca noastra, in limba noastra – asta e cea mai frumoasa lupta cu morile de vant.„

„Daca despoi pana la os cuvintele pe care le stii deja,… de obicei o sa-ti ramana pe fundul oalei anticii, care se uita si ei lung la tine.” Si asa am aflat – cred – ca denumirea Bisericii Catolice vine in fapt din… grecul katholikon = sobor.

…despre zei vechi si noi (tulburatoare descrierea zeitei Atena, antica pazitoare a intelepciunii si, in paralel, a lui Sybil, inteligenta artificiala)…

… despre bucuriile simple…

„Turma mea, un vin ieftin, o baie, asta-i toata magia de care are trebuinta un pastor neghiob. „Ca mare-i suferinta inteleptului si mare-i intelepciunea nestiutorului„…”

… despre utopii…

„…deasupra cetatii din nori, unde nimeni nu duce lipsa de nimic si nu cunoaste suferinta, si fiecare zi straluceste precum primele zile de la zamislirea lumii”

… despre mine…

„Daca o poveste e spusa suficient de bine, cat timp o asculti evadezi din capcana.” M-am revazut in urma cu aproape douazeci de ani, ghemuita noaptea la capatul unui pat de spital in care zacea, cu o sabie a lui Damocles deasupra capului, cineva drag, incercand sa citesc la lumina ce se strecura, prin ferestruica usii rezervei de spital, de pe holul luminat. Acelea erau singurele momente cand, pentru putin timp, reuseam sa ma rup din acea realitate; talentului captivant de povestitor al lui Dan Brown, cu al sau „Ingeri si demoni„, ii datorez si acum acele clipe salvatoare.

Si m-am revazut in vremurile Pandemiei, parcurgand, asemenea lui Konstance, virtual, strazi ale unor orase devenite interzise.

… despre Nostos. „Intoarcerea acasa, sosirea la liman.” Si iata cum mi-a reaparut brusc in fata imaginea cea mai draga mie din Creta.

… despre a descoperi ca nu esti singur in „ciudatenia” ta

„… ceea ce isi aminteste acum, e ca in clipa cand bradul se prabusise, trunchiul ii explodase iar aerul se incarcase brusc cu mirosul patrunzator si intens de lemn rupt, el nu simtise bucurie, ci tristete. … privind cum se pravaleau peste tufele de la poale crengi care generatii de-a randul nu cunoscusera decat lumina stelelor, zapada si corbii… simtise un soi de disperare si intuise ca nici macar la varsta lui nu se cadea sa-si exprime emotiile, era mai bine sa le ascunda… E ceva stramb la un copil care se simte mai legat de alte vietuitoare decat de oameni.”

„… de cand ma stiu, tovarasii mei cei mai credinciosi nu vorbesc pe limba mea.”

As putea spune, glumind desigur, ca aceasta este si o carte despre… ziua mea. Sunt nascuta pe 29 mai, aceeasi data la care, acum 570 de ani, avea loc Cucerirea Constantinopolului (fix o jumatate de secol mai tarziu, la aceeasi data, avea loc o alta cucerire, una nesangeroasa – cucerirea Everestului. )

Da, stiu, am scris mult, am scos multe citate, dar, asa cum spuneam, aceasta este „Cartea Vrajita Super-Extra-Tare cu De Toate.”

Calatorind in gand

„PORTOFOLIUL FUGII” – JULIE ORRINGER

Asa cum nu auzisem despre activitatea din timpul Ocupatiei a sotilor Auzello („Doamna de la Ritz” de Melanie Benjamin), asa nu auzisem niciodata despre Varian Fry, primul cetatean american (iar acestia sunt foarte putini) care a primit titlul de Drept intre Popoare din partea Statului Israelian. Te gandesti ca de la o varsta ti-a trecut macar pe la ureche cam totul, dar iata.

Sosit in Marsilia in august 1940 cu cateva mii de dolari ascunsi si o lista de circa doua sute de nume de intelectuali aflati si pe o alta lista, lista neagra a ocupantilor nazisti, Varian Fry are la dispozitie trei saptamani pentru a-i identifica pe cei de pe lista sa si a le facilita parasirea continentului.

Fry avea sa petreaca in final mai bine de un an in Franta si, prin mijloace mai mult sau mai putin ortodoxe, cu ajutorul mai multor persoane care si-au riscat libertatea si si-au pus la dispozitie resursele financiare, in pofida inclusiv a autoritatilor americane, a organizat fuga a circa doua mii de persoane ale caror vieti erau amenintate de autoritatile de la Vichy si de catre nazisti. Printre acestia: Claude Levi-Strauss, Max Ernst, André Breton, Hannah Arendt, Marc Chagall, Lion Feuchtwanger, fiii scriitorului Thomas Mann, Alma Mahler, Anna Seghers, Arthur Koestler, Jacques Hadamard, Valeriu Marcu si Otto Meyerhof. Trei sferturi dintre miile de persoane salvate de acest „Schindler din Franta” au fost evrei; acestora li se adauga circa 300 de soldati britanici recuperati din Franta ocupata.

Cartea este extrem de bine documentata si va va purta, printre altele, in interiorul Vilei Air Bel, unde Fry a reusit sa ascunda vreme indelungata persoane cautate de autoritati. In septembrie 1941 Varian Fry este „refulat” de autoritatile franceze. Va continua, prin scrierile sale, sa traga un semnal de alarma asupra destinului evreilor din Europa.

Acestea sunt faptele. Peste toate acestea autoarea a adaugat personajele fictive care creeaza actiunea de baza a cartii. Vazand recomandarea lui Andrew Sean Greer („Less„) pe coperta, nu ar fi trebuit sa vina ca o surpriza povestea de dragoste total neortodoxa pe care o creeaza Julie Orringer pentru ca, pe langa toate cele de mai sus, Varian Fry, desi casatorit de doua ori si tatal a doi copii, a fost, se pare, homosexual. Iar un portofoliu al fugii, asa cum este el descris in carte, nu a existat niciodata.

Dand deoparte si acest aspect, ceea ce ramane pentru mine este intrebarea: atunci cand poti salva pe cineva, cum poti decide cine traieste si pe cine lasi sa moara? Ca atunci cand, la local, arati cu degetul spre pestele din acvariul restaurantului. (Nu am putut niciodata.)

Si nu pot sa nu observ, adunand inclusiv cele mai recente doua carti terminate, rolul jucat de catre cetatenii straini in Franta ocupata : Blanche Auzello, Varian Fry si, dintr-o lectura anterioara, Nancy Wake („Eliberare” – Imogen Kealey). Ceea ce am citit despre rolul francezilor insisi in Rezistenta, imi dau seama, au fost doar fictiuni. Si acelea scrise de catre autori din afara Frantei (vezi „Privighetoarea” – Kristin Hannah). Mai putin „Copiii libertatii” a lui Marc Levy, care povesteste actiunile tatalui sau din Rezistenta, intr-un grup alcatuit insa din tineri in principal de alte nationalitati: evrei, italieni, romani, spanioli… al caror rol jucat in perioada Ocupatiei a fost, se pare, marginalizat ulterior de autoritatile franceze dornice sa-si recapate macar un strop din demnitatea nationala terfelita in anii Ocupatiei.

Si dand acum o cautare pe net gasesc doar carti scrise nu de autori francezi care, mai mult, vin sa demitizeze imaginea unei miscari centralizate de Rezistenta, asa cum a fost ea vehiculata. Oare de ce aceasta lipsa de apetit din partea autorilor francezi pentru respectivul episod din viata Frantei? O sa mai caut.

Calatorind in gand

„DOAMNA DE LA RITZ” – MELANIE BENJAMIN

M-am dus in urma sa vad cat a trecut de cand promiteam sa citesc cartea (cea mai noua pe atunci a) lui Melanie Benjamin, „Doamna de la Ritz”. Nu au trecut „decat” doi ani (si ceva), dar, in sfarsit, am izbandit. Cum se spune, „prea multe carti, prea putin timp”.

Ma asteptam sa ma intalnesc in carte cu Coco Chanel, locatara celebra de la Ritz. Si am intalnit-o – in ipostaza sa cea mai putin fericita, de colaborationista si spion nazist. L-am intalnit putin si pe Hemingway, venit sa „elibereze” barul celebrului hotel de niste nemti care, la momentul sosirii sale, nimerisera deja si singuri drumul inapoi spre Berlin.

Doamna de la Ritz nu este insa Coco Chanel si nici macar vreo frantuzoaica, ci o tanara starleta americanca, Blanche, vijelios casatorita cu directorul hotelului, Claude Auzello – ambii personaje reale, cartea fiindu-le dedicata. Nu voi da detalii ale vietii lor neasteptat de tumultoase si nici nu voi pomeni sfarsitul lor tragic. Evit sa dau spoiler.

Cartea aduce in discutie si tema colaborationismului, ceea ce m-a dus cu gandul la „Zmeiele de hartie” ale lui Romain Gary: unde anume un aparent colaborationism devine in fapt o forma de patriotism, de incercare de pastrare a insemnelor unei culturi si ale mandriei nationale?

„… a inceput sa inteleaga cat de incalcite erau lucrurile, cate aveau sa faca parizienii zi dupa zi, cate intrebari aveau sa-si puna fara sa stie raspunsul corect. Dar daca faceai o alegere gresita, mai mult ca sigur ca aveai sa fii aruncat in inchisoare timp de cateva zile. Ori mai rau. Iar daca luai ceea ce parea a fi decizia corecta in momentul de fata, nu cumva vei da socoteala mai tarziu?”

Efectul Ocupatiei asupra spiritului francez si a orasului insusi te marcheaza in carte:

„Cat ar parea de ciudat, lucrurile astea au patruns in constiinta parizienilor, chiar in discutiile lor. Asta e situatia. Ii paste pericolul de a deveni imuni la ororile din jur. Este efectul Ocupatiei: te macina pe dinauntru pana ce te obisnuiesti cu raul. Pana cand nici nu mai stii ce inseamna. Necum sa-l mai recunosti.”

„Cauta Parisul de care s-a indragostit, insa nu e usor sa-l gaseasca. Zidurile si cladirile poarta urme de gloante, asemenea unor ciupituri de varsat, ferestrele si felinarele sunt sparte, pe alocuri se mai vad baricade din sarma ghimpata, unde membrii Rezistentei s-au hotarat sa-i atace pe nemtii cuprinsi de panica, fara sa mai astepte sosirea Aliatilor. Placutele cu numele scrise in germana si franceza inca mai sunt pe ziduri, insa cuvintele nemtesti au fost acoperite cu vopsea. Muzeele, de exemplu Luvrul, sunt spatii vaste, rasunand a gol; mult prea multe tablouri si sculpturi lipsesc, jefuite de nemti. Cine stie daca vor fi inapoiate vreodata?

La fel ca oamenii care nu se vor mai intoarce.”

Permeabilitatea rasei umane la rau – tema mi-a amintit de „Diavolul si domnisoara Prym” a lui Coelho. Si de mai recent citita „Fiica Reichului/ Oameni ca noi” a Louisei Fein. Pana unde suntem dispusi sa lasam frica si oportunismul sa ne poarte departe de propriile principii si valori, dincolo de bine, dincolo de umanitate? Cum putem trai cu ochii si urechile astupate, ca maimutele ce ilustreaza legea Omerta a Mafiei: „cine n-aude, nu vede si tace, o mie de ani traieste-n pace”?

Mai am trei carti ale Melaniei Benjamin de citit – in ritmul asta, ne mai auzim peste vreo sase ani… Nu ca nu ar merita autoarea mai multa dedicatie din partea mea. Dar, cum spuneam, „prea multe carti…”

Calatorind in gand

„WILL” – WILL SMITH & MARK MANSON

Nu ma asteptam sa il „aud” pe Will Smith vorbind despre entropie, „Alchimistul” si „Femei care alearga cu lupii” sau citand din Viktor Frankl. Cinstind vorbind, dupa autobiografia altui star al micului/ marelui ecran, Matthew Perry, nu ma mai asteptam la nimic. Si nici dupa „Arta subtila a seductiei” a lui Mark Manson nu m-as mai fi ingramadit sa citesc ceva scris (si) de el. Dar apucasem sa imprumut cartea odata cu „Arta…” si cum eu sunt disciplinata de felul meu…


Se pare ca undeva in LA cineva tine niste cursuri de scriere la care au participat atat Matthew Perry cat si Mark Manson, pentru ca ambele carti debuteaza cu cele mai socante episoade din viata eroilor: explozia colonului lui Perry (stupefiantele, se pare, induc constipatie – printre altele), respectiv tatal lui Will batand-o pe mama acestuia. Si am mai gasit o similitudine: in timp ce Perry pare sa ii poarte sambetele lui Keanu Reeves, Will ar avea o mica obsesie legata de Robert Downey Jr. (?)
Altfel, cartile nu se compara. Eu i-am dat lui Will un 10. Incepand cu jocul de cuvinte din chiar tiltul cartii.
Cartea este atat de bine scrisa incat am avut non-stop impresia ca il am in fata mea pe Will Smith. Pe langa tot ceea ce tine de evenimentele vietii sale iesite din comun, pentru ca omul chiar e o forta (si inca nu luase Oscar-ul atunci), m-a suprins partea de „filozofeala” – care nu stiu daca ii apartine lui 100% sau (si) lui Manson, dar eu chiar am umplut cartea de sticky notes.
Dintr-o carte care este, printre altele, o pledoarie pentru vointa si disciplina, raman insa, dat fiind ce s-a intamplat la Oscar 2022 (acum cred ca am inteles si de ce, mai ales ca in prima secunda omul a parut sa guste gluma cu G I Jane – vedeti deci episodul din carte in care afla ca l-a inselat prima iubita, plus faptul – repetat pe parcursul intregii cartii – ca Will s-a considerat toata viata un las), raman deci cu citatul de mai jos (Will, ai cobit, man…):
„I still struggle to this day when extreme emotion arises in myself or others. Feelings are extremely valuable tools for maneuvering or manifesting in the world. They are like fire – they can be used to cook and heat and cleanse. But when extreme emotions go unchecked, my experience has been that they will incinerate your dreams.”

La ce alte pasaje din carte am mai pus „lipicele”?

„Look at the five people you spend the most time with because that’s who you are.” Jim Rohn

„Be nice to everybody you pass on your way up , coz you just might have to pass them again on your way down.”

„The thing about money, sex and success is that when you don’t have them, you can justify your misery – shit, if I had money, sex and success, I’d feel great! However misguided that may be, it psychologically permeats as hope. But when you are rich, famous, successful – and you’re still unsecure and unhappy – the terrifying thought begins to lurk: Maybe the problem is me.

Of course, I dismissed that foolishness quickly. I just needed more money, more women, more Grammys.”

„Everything changes; it rises and it falls. Nothing and no one is immune to the entropy of the universe.

That is why self-destruction is such a terrible crime. It’s hard enough as it is.”

„The reason you say you’re gonna do it or die is because death is what happens when you don’t do it. Your mind is trying to protect you from hard things, to protect you from pain. The problem is, all of your dreams are on the other side of pain and difficulty. So, a mind that tries to seek pleasure and comfort and the easy way inadvertently poisons its dreams – your mind becomes a barrier to your dreams, an internal enemy.

If it was easy everybody would do it.

The reasons we make vows is because we know we’re about to do a hell walk. You don’t have to vow to do easy things.”

„Dreams are built out of discipline; discipline is built on habits; habits are built on training. And training takes place in every single second and every situation of your life: how you wash the dishes; how you drive a car; how you present a report at school or at work. You either do your best all the time or you don’t.”

„Purpose and desire can seem similar but they are very different, sometimes even opposing forces.

Desire is personal, narrow and pointed and tends toward self-preservation, self-gratification, and short-term gains and pleasures. Purpose is wider, broader, a longer-term vision encompassing the benefit of others – something outside of yourself you’re willing to fight for. There have been many times in my life where I was acting from a place of desire but I’d fully convinced myself that it was purpose.”

„When you have nothing, you suffer the fear and pain of grinding to achieve your goals. But when you have everything, you suffer the brutal recurring nightmare of loosing it all.”

„To place the responsibility for your happiness on anybody other than yourself is a recipe for misery.”

Nu am reusit sa identific o traducere in romana a cartii dar, daca ea exista sau va exista, respectele mele traducatorului. Citatele de mai sus sunt cele „spalate” – cartea e plina de slang, asa cum te-ai astepta de altfel – sau ar trebui sa te astepti :-).

Calatorind in gand

„CEI CARE CUMPARA STELE” – ANCA MIZUMSCHI

Iti trebuie mult curaj sa te apuci sa comentezi tu, cu vorbele tale de zi cu zi, o carte precum „Cei care cumpara stele” – pentru ca vei sfasia tesatura de culori, straluciri, miresme si vise a Ancai Mizumschi, poeta care scrie si o proza cel putin la fel de frumoasa ca o poezie.

Insa trebuie sa o fac, cu ce mijloace am la indemana, pentru ca de la aceasta carte, pe care chiar am citit-o „ca pe apa”, la care am tanjit sa ma reintorc la fiecare sfarsit de zi ca sa ma scufund in lumea sa miraculoasa, ei bine, de la aceasta carte nu-mi pot lua ramas bun fara a vorbi despre ea.

Eu nu auzisem de autoare, am primit cartea de la un suflet sensibil; multe, multe multumiri! Si am crezut la inceput, dat fiind titlul, pe care l-am luat (ce greseala, ce blasfemie!..) la propriu, ca va fi o poveste de dragoste contemporana, nu? Auzisem si eu ca e posibil „sa cumperi” si sa oferi o stea.

Dar … nici vorba. Nu vreau sa va rapesc placerea descoperirii cartii; stiu insa ca orice as scrie eu sau oricine altcineva despre cartea aceasta, tot nu va avea cum sa egaleze nicio frantura din emotia citirii cartii ca atare. Deci: nu e vorba despre vreo poveste contemporana, suntem, zic, la final de secol XVI – atat cat mi-am putut da seama, punand cap la cap diverse, sultana Havva din carte ar fi de fapt sultana Nurbanu, sotia supravietuitoare a lui Selim al II-lea, fiul lui Soliman Magnificul; Selim apare si el, nenumit, in carte, avand insa aici un sfarsit cu totul diferit de cel al personajului real si niste preocupari mult mai inalte, legate in pricipal de legea fratricida practicata in dinastia Osman. Ceea ce mi-a amintit de vizitarea datatoare de fiori reci in Istanbul, langa Sfanta Sofia, a mausoleului lui Murad (singurul care apare in carte cu numele sau) al III-lea, fiul lui Selim, care odihneste in compania tragica a celor 19 urmasi ai sai ucisi in aceeasi noapte, la ordinul fratelui lor mai mare, devenit sultan sub numele de Mehmet al III-lea – sangele membrilor familiei sultanului neputand fi varsat, acestia erau in schimb numai buni de sugrumat, la fiecare urcare pe tron a unui nou sultan. Clar viata era mult mai linistita in timpurile acelea daca nu faceai parte din familia imperiala. Oare cum va fi fost sa traiesti nu cu sabia deasupra capului, cum se zice, ci cu latul la gat zi de zi, cum va fi fost sa aduci pe lume printi carora sa le stii din prima zi o astfel de soarta?

Cartea ne poarta deci in Istanbul (pe care mi s-a facut acum foarte dor sa il revad, dupa 22 de ani; si mi s-a facut dor si sa recitesc „Ucenicul arhitect” al lui Elif Shafak; si de fapt sa citesc orice carte a ei inca necitita; sau orice carte care te trimite in Istanbul sau in epoca – mi-am amintit si de cartile copilariei, lecturile istorice fermecate ale Rodicai Ojog Brasoveanu, cu aceeasi aroma de veac vechi); ne poarta in Genova; in Tibet; in China. Si tot cartea mi-a readus in minte locuri in care am avut si eu ocazia sa pun piciorul si pe care mi le perind acum prin amintiri colorate: pe langa Genova – La Spezia, Porto Venere, Vernazza; apoi Bodrum, Kerkyra…

Despre ce mai este cartea? Despre amestecul de culturi, limbi, obiceiuri si credinte care era Instanbulul, despre dependente (de opiu, de mancaruri), despre plecarea de acasa a copiilor crescuti mari, despre astrologie si matematica, talismane, pietre pretioase, tesaturi miraculoase, harti, calatorii… Iar pe langa sultani si sultane, despre oameni „obisnuiti”, fiecare cu talentele sale mai mult sau mai putin ascunse: un aurar, un astrolog matematician, calugarite, negustori, o tesatoare, un hangiu…

„Constantinopolului nu ii pasa de nimeni. Nici macar de sultan. Sultanii se schimbau, slujbasii, meseriasii de rand, cersetorii si scribii mureau nestiuti, calatorii veneau si plecau, iar marele oras mergea inainte, prin veacuri, inghitindu-i pe toti deopotriva – oameni si trasuri, poduri si temnite, santuri, porti si vanzatori ambulanti, palate si cismele.„

Dar ce e pana la urma, veti zice, cu stelele din titlu? M-am intrebat si eu, terminand cartea. Si acum stiti cum este cu poezia – pentru ca in aceasta carte e mult mai multa poezie decat proza: fiecare intelege ce vrea. Eu cred ca, foarte poetic exprimat de autoare, ar fi vorba despre cautarea nemuririi. Iar acela care in final o „gaseste” nu va fi sultanul ajutat de giuvaiergii si astrologi, ci un personaj aflat pe o treapta mult mai joasa: chiar daca istoria pare sa nu-i fi pastrat numele (cel putin nu pe internet) inventatorului sistemului naval de semnalizare cu fanioane, acest sistem ramane in uz si astazi, la distanta de aproape jumatate de mileniu.

Calatorind in gand

DAISY JONES & THE SIX – TAYLOR JENKINS REID

Mai citisem carti scrise altfel decat ai fi obisnuit: „Scrisori din Insula Guernsey„, a lui Mary Ann Schaffer si Annie Barrows, scrisa doar sub forma de – evident – scrisori; si „Akhenaton, cel ce salasluieste in adevar” a laureatului premiului Nobel Naghib Mahfuz , in care diferite personaje, admiratori, dusmani, vin fiecare cu propria versiune a faraonului „nebun”.

Cartea lui Taylor Jenkins Reid este si ea inedita prin felul in care este scrisa – doar fragmente de interviu, cu punctele de vedere ale diferitelor personaje uneori contrazicandu-se, unii siguri pe propria versiune, unii incercand sa ocoleasca ceea ce inca nu ar vrea sa admita sau sa aduca la suprafata…

Toata mecanica din interiorul unei trupe rock fictive, de maxim succes in anii ’70. Celebra expresie „Sex, drugs and rock ‘n’ roll” transpusa intr-o carte, cu trairile tuturor celor implicati surprinse in cele mai mici detalii. Si, la nivelul urmator, e, zic, despre tentatii si cum sa le faci fata, despre preluarea/ mentinerea controlului asupra propriei vieti.

Am trecut autoarea la autori preferati, as fi foarte dornica sa vad ce a mai scris, pentru ca aceasta carte, aflata in curs de ecranizare ca miniserie (cu nepoata lui Elvis Presley in rol principal – wow!!! – cat de tare! – nepoata Regelui rock ‘n’ roll in rolul solistei unei trupe rock; alaturi de Sam Claflin – pe care il stim din Me Before You, Love, Rosie, Jocurile Foamei) m-a surprins placut in multe feluri – inclusiv cu, la final, cuvintele cantecelor mentionate peste tot in carte. De-abia astept sa le aud cantate in film!

Si mi-a mai lasat ceva cartea aceasta. Un fragment, sec, declaratia unui parinte catre fiica sa: ” Viata ta nu e despre mine, scumpo, viata mea e despre tine.” Nu mai e nimic de adaugat.

Calatorind in gand

„COPILUL LUI NOE” – ERIC-EMMANUEL SCHMITT

O carte pe care am terminat-o cu lacrimi in ochi. Cu atat mai mult cu cat se bazeaza pe intamplari reale. O carte despre unul dintre acei Drepti intre Popoare, care m-a dus automat cu gandul la personajul Ambroise Fleury din „Zmeie de hartie” al lui Romain Gary. Doar ca aici e vorba, cum spuneam, de un personaj avand la baza o persoana reala anume – Joseph Andre, in realitate vicarul parohiei din Namur; ca si parintele Pons din „Copilul lui Noe„, cu ale sale colectii, Joseph Andre nu s-a oprit la ajutorarea evreilor in Cel de al Doilea Razboi Mondial, ci a continuat cu refugiatii unguri de dupa evenimentele din 1956.

Si evident finalul mi-a amintit de o alta dintre cartile mele preferate din ultima vreme – „Apeirogon” a lui Colum Mc Cann, despre care am scris deja – o carte, repet, de nota 11. Da, te-ai astepta ca dupa ce au suferit ceea ce au suferit, sa existe mai multa empatie din partea evreilor fata de palestinieni. Dar nu…

„Cel mai bun mijloc de a se ajunge la pace este adesea razboiul.” Unde am mai intalnit recent ceva similar?… „Mafia bombardierelor” a lui Malcolm Gladwell, un alt autor preferat. Asa sa fie insa?…

Nu, nu cred. „Cu cat se va acumula mai multa ura intre cele doua tabere, cu atat pacea va fi mai putin posibila.” Din pacate, pe asta o cred. Cea mai cumplita mostenire pe care o lasam generatiilor viitoare este ura. Iar daca acesta este principalul rezultat al studierii istorie, stau si ma intreb…

Cartea a sarit brusc in varful topului scrierilor mele preferate ale autorului. Ceea ce, la cat a scris domnul Schmitt, e ceva.

Probabil ca Eric-Emmanuel Schmitt este un scriitor mult prea prolific pentru ca toate scrierile lui sa placa la fel de mult. Pentru mine in top erau pana astazi „Oscar si Tanti Roz” – genial, care mi-a amintit de filmul „La Vita e Bella” – iti trebuie geniu sa iei o grozavie si sa o transformi in ceva duios si amuzant; mai noua „Razbunarea iertarii„, „Domnul Ibrahim si florile din Coran„, „Cainele” din volumul „Cei doi domni din Bruxelles”, „Evanghelia dupa Pilat„, personajul Anne din „Femeia in fata oglinzii„…

Acum „Copilul lui Noe” s-a instalat detasat pe primul loc.

Am un mare respect pentru scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt. Pentru sensibilitatea scrierilor sale, varietatea subiectelor, pentru dragostea pentru animale care transpare din scrierile sale… dar mai ales pentru tematicile pe care le abordeaza, intre care primeaza pledoariile in favoarea tolerantei.

Am avut ocazia sa il intalnesc pe domnul Schmitt cu ocazia lansarii la Bucuresti a primei carti, „Paradisuri pierdute”, din noua sa serie, „Strabatand secolele” (cum mie imi sare mereu mintea de la una la alta, am asociat cel putin ca idee de baza seria cu „Adam si Eva” al lui Rebreanu). Un domn amuzant, sensibil, amabil, charismatic, in mod evident incantat de atentia primita, de viata sa, de realizarile sale – cine nu ar fi? Si cu un incredibil talent actoricesc, pe deasupra: aflat in drum spre festivalul de teatru de la Sibiu, ne-a surprins cu un fragment in interpretare proprie, magistrala, din „Domnul Ibrahim si florile din Coran„. Mi-ar fi placut mult sa pot merge la Sibiu, sa am parte de interpretarea integrala, chiar de catre autor, a intregii scrieri, una dintre preferatele mele – cat de des poti avea parte de o astfel de experienta?

Calatorind in gand

MAFIA BOMBARDIERELOR – MALCOLM GLADWELL

O carte de nota 10 pentru mine, ca mai toate scrierile lui Malcolm Gladwell. O carte care te obliga sa iti pui intrebari, sa iei o pozitie, o carte bine documentata, care te face sa privesti lucrurile in moduri pe care nu le vazusesi posibile anterior.

„Putem duce un razboi intr-un fel care sa fie satisfacator pentru constiintele noastre?”

„… nu ar trebui niciodata sa faci rau pentru ca binele sa poata veni.” sau… „Duci un razboi cat mai feroce si mai brutal posibil si, in schimb, primesti un razboi mai scurt.”? – dilema acestei carti.

Haywood Hansell versus Curtis Le May. Haywood Hansell, membrul „Mafiei bombardierelor” , cel care „ne ofera un model a ce inseamna sa fii moral in lumea noastra moderna. Traim intr-o epoca in care instrumente si tehnologii si inovatii noi ies la iveala in fiecare zi. Dar singura modalitate prin care aceste tehnologii servesc unui scop mai inalt este daca un grup dedicat de credinciosi insista ca ele sa fie folosite in acel scop. Asta au incercat sa faca membrii Mafiei bombardierelor – chiar si in timp ce planurile lor atent concepute se risipeau deasupra Europei si erau imprastiate in toate directiile in vazduhul Japoniei. Au perseverat chiar si in fata turnurii deficitare inevitabile pe care a luat-o tehnologia, chiar si cand renuntarea la visul lor ducea la calea mai scurta spre victorie, chiar cand Satana le-a oferit toata lumea daca renuntau la credinta lor. Fara perseverenta, principiile nu au niciun sens. Pentru ca, intr-o zi, e posibil ca visul tau sa devina realitate. Dar, daca intre timp, nu poti tine visul in viata, atunci cine esti tu?”

Ce s-a intamplat in final in 1945? Cine a castigat atunci „batalia” intre cei doi? Si nu, nu e vorba de bombele atomice ci de un alt capitol al istoriei, in jurul caruia nu se fac prea multe valuri (pentru ca, nu-i asa, istoria apartine invingatorilor); capitol de care eu una nu auzisem pana in acest moment (desi, da, am vizitat Tokyo si am vizitat Fukuyama), ramanand cumva cu impresia ca napalmul a avut de-a face in istorie doar cu Vietnamul – acele fotografii oribile care ma bantuie din copilarie.

Insa, asa cum se incheie cartea, cine a castigat lupta nu a castigat si razboiul. Desi… „… cu cat un bombardier devine mai curat si mai precis, cu atat este mai tentant sa-l folosesti – chiar si cand nu ar trebui sa o faci.”

Calatorind in gand

APEIROGON – COLUM McCANN

O carte geniala, de nota 11. O carte despre manipularea de veacuri a popoarelor, despre „uzul si abuzul de istorie si memorie”.

„Motivul pentru care unui soim i se acopera capul este exact acela pentru care nu i se acopera unui soimar: pasarile vad atat de bine, incat ar fi neindoielnic distrase de alte prazi, aflate mult mai departe.
Soimarul acopera capul pasarii si asteapta. Vrea ca soimul sa vada doar ce vede si el.”

Citatul de mai sus vine sa lamureasca de ce atatea pasari in acest roman inspirat de fapte reale, care reuseste sa fie si crud si poetic.

Dupa ce am citit „Apeirogon” am inteles brusc altfel acel banc cu romanul pornit dintr-o data sa-si ucida prietenul de o viata, ungur, „pentru ca voi l-ati omorat pe Mihai Viteazul”. Si nu mi-a mai venit sa rad. Deloc.

Cartea, repet, geniala, scrisa de un irlandez (nu stiusem ca in Irlanda cauza palestiniana a fost atat de populara), este una dintre cele care reuseste sa-ti deschida ochii si mintea. Si cel mai bine, zic, este sa o las sa „vorbeasca” singura:

„Nu se va termina pana ce nu stam de vorba”

„Incepea sa-si dea seama ca singurul lucru pe care-l aveau in comun era ca ambele parti, candva, voisera sa ucida oameni pe care nu-i cunosteau.

Cand a formulat asta cu glas tare, printre cei de la masa a trecut o unda de incuviintare. Inclinari lente din cap, o sporire a relaxarii. I-a cuprins un fior colectiv. Sotia mea Salwa, fiica mea Abir, fiul meu Muhammad. Apoi, de peste masa: fiica mea Rachel, bunicul meu Chaim, unchiul meu Josef.

Era o idee atat de simpla, incat l-a facut pe Bassam sa se intrebe cum de o ignorase atata vreme: aveau si ei familii, patanii, umbre.”

„In vara lui 1932, ca parte dintr-un schimb epistolar intre cativa ilustri intelectuali, Albert Einstein i-a scris lui Sigmund Freud.

Einstein a laudat generoasa implicare a austriacului in eliberarea interna si externa a omului de malignitatea razboiului. Eliberarea aceasta era speranta profunda a tuturor liderilor spirituali si morali de la Hristos la Goethe si Kant, recunoscuti universal drept lideri care au existat mai presus de epoca si de tara lor. Si totusi, intreba Einstein, nu e semnificativ faptul ca tocmai aceste persoane fusesera in principiu ineficiente in dorinta lor de a schimba felul de a fi al omenirii? Ca, atatia ani, nu izbutisera sa stavileasca barbaria? Ca tiparele violentei nu putusera fi atenuate nici de pledoariile cele mai pline de miez?

Intrebarea esentiala pe care voia sa i-o puna lui Freud era urmatoarea: este cu putinta calauzirea dezvoltarii psihologice a umanitatii in asa fel incat sa o faca rezistenta la psihozele urii si distrugerii, mantuind civilizatia de amenintarea mereu prezenta a razboiului?

Chiar daca raspunsul fusese afirmativ, Rami stia ca asta, cel mai probabil, n-o sa se intample niciodata.”

„Ramificatiile. Repercusiunile. Vorba putea sa umble. Puteau ajunge sa fie socotiti colaborationisti, acuzati de normalizare.”

„… Uzul si abuzul de istorie si memorie […] Voia sa vorbeasca despre folosirea trecutului ca justificare pentru prezent. Despre spirala istoriei, cu fiecare moment inlantuit de urmatorul moment. Despre locul in care trecutul se intersecteaza cu viitorul.”

„Amintire. Trauma. Rima istoriei si opresiunii. Schimbarile generationale. Vietile otravite cu ingustime. Ce putea insemna sa intelegi istoria altcuiva.

Isi daduse seama de la inceput ca oamenii se temeau de dusmani din cauza ca ii ingrozea posibilitatea ca vietile sa li se dilueze, le era frica sa nu se piarda in hatisul cunoasterii celuilalt.”

„Rumi, poetul persan: Ieri am fost destept, prin urmare, am vrut sa schimb lumea. Astazi sunt intelept, asa ca am inceput sa ma schimb pe mine.”

„Libertatea incepe intre urechi.”

„… candva, in tinerete, se visase parte a unui mozaic vast, Evreu Crestin Musulman Ateu Altceva Budist, n-avea a face numele, o tara care sa fie complicata, nuantata, democratica, vizionara […] unde ideea insasi de patriotism sa nu se aplice neaparat unei tari sau natiuni, ci unui fel de a exista care sa poata fi numit pe drept uman, desi era gata sa recunoasca, data fiind istoria in general si mai ales cea a statului Israel, ca dorinta insasi aproape devenise ridicola, si totusi singura cale de a lupta cu absurdul era sa ridice vocea contra lui cu speranta desarta ca cineva ar putea-o auzi, mai ales in institutiile de educatie, unde mintile erau inca maleabile si otrava nu patrunsese sau nu patrunsese inca, in constiinte.”

„Soldatul care mi-a omorat sora era victima unei industrii a fricii. Conducatorii nostri ridica glasul ingamfati, cerand moarte si razbunare. Megafoanele sunt cocotate peste maldare de amnezie si negare. Dar va cerem sa scoateti armele din visele noastre. Ne-am saturat, gata, destul, de ajuns. Numele noastre au fost transformate in blesteme. Singura razbunare e sa facem pace. „

„Sarbatoreste fiecare Zi a Amintirii, le-a zis, dar a ajuns, de-a lungul anilor, sa fie atent la manipularile acelor ocazii, la nostalgie, la industria din jurul ei. Doliul. Frica. Felul in care trecutul modeleaza acum prezentul. Sa fii neputincios contra lui.”

„Cand mergi pe sarma […] te uiti departe in fata. Nu la picioarele tale.”

Calatorind in gand

„ISTORIA APELOR” – MAJA LUNDE

Am ezitat mult pana sa incep „Istoria apelor” – stiam, de la parcurgerea „Istoriei albinelor”, ca nu va fi o lectura relaxanta. Pentru ca nu asta este ideea.

Ambele carti sunt semnale de alarma asupra problemelor mediului. Ambele te lasa ingrijorat, privind cu teama catre viitor.

Actiunea se petrece pe doua planuri – unul in 2017, cand viitorul este doar unul amenintat; si un altul, in 2041, cand viitorul nu mai exista; iar prezentul e pe sfarsite.

Eroii ambelor fire narative ajung in Franta, langa Bordeaux – Signe pe calea apelor, David manat de flacari. Velierul „Albastru” o poarta pe Signe spre un happy end nesperat si ii va purta in imaginatie pe David si Lou catre un viitor imposibil, autoarea permitandu-le si lor un relativ happy end cu termen limitat.

Recitind cele doua citate pe care le-am ales din carte, imi dau seama ca aceasta carte este nu doar despre probleme grave ecologice ci si despre puterea de a fi ferciti, despre singuratate, despre felul in care alegem sa ne croim destinul, despre umanitate.

„Exista oameni care isi traiesc intreaga viata cu o lumina in ochi, se misca calm, se plimba in siguranta prin lume, au capacitatea de a se bucura de un pranz bun, de o seara petrecuta intr-o companie buna, de o plimbare in padure cu oameni dragi lor, si care acumuleaza astfel de experiente, le poarta in suflet, si revin la ele atunci cand viata ii pune la incercare, si atunci se agata de ele, se folosesc de ele si se incalzesc la caldura emanata de ele. Cred ca aceasta abilitate trebuie sa fie innascuta, genetica , asa cum este talentul pentru cifre sau pentru cuvinte.”

„Aceasta balena nu poate sa fie singura, cu siguranta are un sot sau un pui prin apropiere si oricum are intreg oceanul sub ea, cu toata viata care clocoteste in acele ape, cu numarul infinit de specii, doar eu sunt singura aici la suprafata, doar eu si marea suprafata a marii si cu un gol nesfarsit deasupra mea. Eu nu sunt decat o cruce pe harta, un punct pe o suprafata, nesemnificativa, aproape invizibila, asa cum suntem toti, caci privit de la distanta, de sus, fiecare dintre noi dispare, din spatiu se vad doar apa, marea, norii, picaturile care ii dau viata pamantului, Planeta Albastra, care este diferita de toate celelalte planete pe care le cunoastem, la fel de insingurata in univers asa cum este fiecare dintre noi jos aici.”

Ce urmeaza? „Ultimii cai din stepa”. Am deja inima stransa. Sa-mi fac curaj…