Cartea are pe coperta o pisicuta extrem de simpatica, niste flori de cires si un orizont tipic japonez – pagoda, etc. Nimic mai dragalas, nu?

Poezia din 1923 ce tine loc de prolog, „O pisica albastra”, iti dai seama, dupa ce ai terminat de citit cartea, ca nu e, asa cum ai crede dupa prima strofa, despre a fi indragostit de Tokyo, despre vieti nobile si ciresi in care ciripesc vrabii. Pentru ca poezia, cu al sau cersetor zgribulit din final, reuseste sa fie o sinteza a intregii carti. Care nu e o oda adusa orasului Tokyo, nu, nu… As indrazni sa spun ca Tokyo, exoticul, orientalul Tokyo, iese destul de ciufulit la afacerea asta.

Pe cei care incep lectura, asa ca mine, cu gandul la kimono-uri, ciresi, crizanteme si cocori, cartea ii ia in primire de la prima pagina si ii aduce rapid cu picioarele pe pamant – nu ca nu ar aparea si niste ciresi si niste yukata (kimono-uri-le sunt scumpe, credeti-ma; si cand spun scumpe… ma refer la inimaginabil de scumpe), un festival, referiri la rotatia anotimpurilor… Si o pisica, evident. Autorul si-a luat doctoratul cu o teza despre imaginea pisicii in literatura japoneza. Ceea ce m-a dus imediat cu gandul la unul din magazinele mele preferate din Bucuresti, Takumi, din incinta librariei Humanitas de pe Magheru, in zona Scala: observasem si acolo cate o pisica solitara pe fiecare din obiectele textile foarte frumoase, prea mari pentru o batista, prea mici pentru o esarfa – ele nefiind nici una nici alta ci, aveam sa aflu, furoshiki – ambalaje pentru cadouri in stilul japonez gen bocceluta.

Intriga din primul capitol este geniala, de-abia astepti sa afli ce urmeaza si cum se termina – la final insa am ramas cu o senzatie gen ultimul sezon din „Lost” (va mai amintiti serialul pana la un punct genial de acum vreo cincisprezece ani?): un inceput prea tare pentru ca finalul sa poata tine pasul. Ceea ce nu inseamna ca povestirile nu sunt pline de surprize, interconectandu-se magistral intre ele. Dar primul capitol chiar mi-a ridicat mult nivelul asteptarilor – o idee absolut originala, geniala.

Dar nu asta este important: cartea, scrisa de un englez nascut in Germania si ajuns pe meleaguri nippone, reuseste sa abordeze cam toate problemele mai mari sau mai mici, de zi-cu-zi sau nu ale societatii japoneze; le iau oarecum cronologic, in ordinea in care apar in carte: persoanele fara adapost (am intalnit un singur homeless cu ocazia vizitei mele in Tokyo acum o jumatate de viata – ni s-a spus ca acele – putine – persoane care locuiesc pe strada fac asta din propria dorinta; ar putea avea o casa si o slujba, dar nu vor ei; mda…); Yakuza – mafia japoneza – nimic de comentat aici din proprie experienta, m-a ferit Cel-de-Sus; navetele ucigatoare – da, am vizitat un japonez care avea privilegiul de a locui la casa dar platea pentru asta cu o naveta zilnica de doua ore dus doua ore intors, schimband la fiecare drum doua trenuri; dependenta de jocuri video – da, vedeam cohortele de corporatisti la costum si cravata iesind pe portile birourilor unde lucrau doar pentru a se napusti la alte ecrane, unde isi petreceau tot restul zilei – context in care am aflat si despre hotelurile gen sertar de la morga in care unii alegeau sa doarma daca ajungeau sa nu mai poata face calatoria catre casa la sfarsitul unei zile de munca + pacanele; munca dezumanizanta; alcoolismul; relatiile interumane extrem de reci; izolarea, burnout-ul, depresia; sinuciderile; dispretul fata de cei din alte tari, alt oras etc.; vietile sexuale deviante – nu, nu am uitat paharele de plastic cu gel – pe post de femeie gonflabila „la purtator”; cat pe ce sa spun ca nu am avut de-a face cu chikan (a pipai o femeie) – dar tocmai mi-am amintit cum colega mea a ramas perplexa trezindu-se cu o mana pusa pe fund atunci cand se aplecase sa-si ia o cutie de cafea de la un distribuitor.

Nu stiu cum percepe aceasta carte o persoana care nu a fost la fata locului (bine, m-ar interesa si mai tare sa aflu cum o percepe un japonez din Tokyo, evident); eu insa pot confirma ca da, asa e: am fost si noi dusi vrand-nevrand la karaoke (dupa niste ani – multi – aflu ca tot nu s-a demodat); am fost informati despre prioritatea acordata relationarii cu colegii de la munca in detrimentul vietii personale: am ramas atunci cu gura cascata afland despre excursii la sfarsit de saptamana in care mergeai cu compania in timp ce familia ramanea acasa – intre timp avem si noi teambuilding-uri; si am si acum gura cascata in urma descoperirii faptului ca, atunci cand japonezii merg in vacante in strainatate, jumatate din bugetul pentru cumparaturi este dedicat cadoului pentru sef; copiii, mama-soacra etc isi impart cu totii ce mai ramane.

Ceva simpatic – am aflat despre un cuvant care mi se potriveste: tsundoku: a cumpara carti si a le stivui pe un raft, fara sa le citesti. Bine, la mine sunt si pe jos. Cum se zice, „prea multe carti, prea putin timp”… Eroinei din carte respectiva stare a lucrurilor ii creeaza un sentiment de exaltare – ceva bun care te asteapta in viitor (de inteles: mereu i-am invidiat pe cei care de-abia incepeau sa citeasca o carte care mie imi placuse mult).

Nu stiu din ce ideograme e compus tsundoku (de fapt tocmai am cautat: din „a stivui” si „a citi” – logic, zic), dar mi-a placut mult descrierea din carte a alcatuirii cuvantului „odihna”: „In stanga avem <persoana> , pe care o adaugam langa <copac> si obtinem <odihna>. Imagineaza-ti un om pe camp, spijinindu-se de un copac, odihnindu-se.” Atat de simplu si atat de frumos, atat de profund.

Altfel, o carte nostalgica – multe dintre personaje se intorc adesea in trecut, in vremea copilariei, perceputa ca taram al fericirii lipsite de griji, un refugiu in fata vietii traumatizante de zi cu zi: „Nu simti uneori ca lucrurile pur si simplu se schimba? Adica, chiar daca in viata ta nu se intampla ceva dramatic sau ingrozitor, simplul fapt de a imbatrani e oricum o trauma majora. Cand ma gandesc cum stateam pe tatami cu fratele meu mai mare cand eram copii, e ceva coplesitor de dureros la gandul ca am pierdut acel moment. Acest val de nostalgie care ne reaminteste mereu ca nu ne mai putem intoarce acasa. Ca acei copii care stateau pe podea, atat de tineri si de fericiti, sunt morti si ingropati acum. Nu se mai intorc niciodata.”

In fine. Revenind la Tokyo – pentru aceia care vad in aceasta carte o declaratie de dragoste catre capitala japoneza am o intrebare: sigur am citit aceeasi carte? Nu de alta, dar: „Orasul acesta este una din cele mai mari inchisori din lume – treizeci de milioane de locatari.” Si cum sa nu te urmareasca „cuvintele cazute”: „nedorit, neinsemnat, neplacut, neinspirat, nepregatit, nestiut, nesignifiant – stai, asta nu era un cuvant, dar parea ca ar fi trebuit sa fie…” Daca asa te face Tokyo sa te simti (da, pentru „neinsemnat” depun eu marturie), atunci intelegi dragostea cu care locuitorii sai se apleaca asupra fiecarui coltisor din natura, pasiunea pentru bonsai, orice fragment, cat de mic, de viata.

„Ori de cate ori pleca in cautare de conserve goale, Ohashi incerca din rasputeri sa se uite bine pe strazi si sa cuprinda in sine tot ceea ce il inconjura. Sa vada detaliile peisajului pe care le resimtea ca frumoase, micile nimicuri care ii aduceau placere. Soarele rasarind dimineta, strecurandu-se prin golurile dintre cladiri, cerul incetosat ce ascundea privirii varfurile zgarie-norilor din departare, norii cu forme ce semanau cu haite de pisici fugarindu-se. Viata inca ii mai oferea placeri, indiferent cat de mici erau ele.”

O carte, pentru mine, de nota 10. Pe care am devorat-o in fix 24 de ore.

Violul si procesul ce urmeaza sunt doar un schelet pe care autoarea vine si il umple, pe nesimtite, cu „lucrurile omenesti”: teama de boala, de imbatranire, de decrepitudine, de discreditarea sociala; singuratatea, alienarea, ambitia, manipularea. Si mai ales relatiile dintre sexe, pe fundalul miscarii #metoo si al crizei imigrantilor de acum cativa ani.

Cartea indrazneste sa deschida capacul unei cutii a Pandorei in ce priveste hartuirea sexuala („Se aflase de nenumarate ori in situatii neplacute, daca nu chiar amenintatoare, care o obligasera sa-si descopere puterea de a spune nu, de a se eschiva si de a-l infrunta, fara sa-l ofenseze, pe cel care o ranise sau o injosise si despre care nu stia daca sau in cel fel se va razbuna.” – putine vor fi, cred, cititoarele carora acest fragment si cel, mai lung, care ii urmeaza, sa nu le redestepte amintiri deloc placute.)

Romanul este deci foarte actual; iar finalul sau, unul trist – oare spre asa ceva ne indreptam? Asta se intampla atunci cand nu mai speram la dragoste si ne multumim cu sexul?

Cartea mi-a amintit, data fiind tematica de baza, de „Scandalul” si „Noi contra voastra” ale lui Fredrik Backman.

„Asta-i mersul lucrurilor. Ne nastem, murim; intre cele doua, cu un strop de noroc, iubim, suntem iubiti, nu dureaza mult, mai devreme sau mai tarziu ajungem sa fim inlocuiti. N-avem de ce sa ne revoltam, asta-i firea neclintita a lucrurilor omenesti.”

In ultima vreme am inceput sa judec o carte si dupa numarul de citate pe care simt nevoia sa mi le notez pe masura ce citesc; notitele acelea autoadezive au devenit obligatorii alaturi de semnul de carte . Nu mereu am insa ocazia sa le folosesc. Sunt si carti care spun o poveste captivanta, te plimba in spatiu sau timp, sau si-si, dar nu-ti dau prilejul acelui „Cum e asta!…” pe care mi l-au dat fragmentele de mai jos din „Zmeie de hartie” a lui Romain Gary.

Nu doar o alta carte despre Franta celui de al Doilea Razboi Mondial. Nu doar o alta carte de dragoste. O carte in primul rand despre umanitate, indiferent de tabara (mi-a amintit de „Toata lumina pe care nu o putem vedea” a lui Anthony Doerr), in primul rand o carte, zic, despre diferitele feluri in care putem alege sa luptam pentru ceea ce este important pentru noi, ca oameni; despre „nebunie”, despre „ratiune” si „ratiunea de a trai”. O carte care m-a cucerit prin ironia fina a personajelor sale si a stilului („Trebuie sa te feresti de un exces de luciditate si de bun-simt: viata isi lasa aici uneori unele din cele mai frumoase pene ale ei.”). Am sperat ca Ambroise Fleury sa fi existat in realitate – un personaj in acelasi timp fantastic si puternic – de o cu totul alta maniera decat percepem in general puterea; la fel si muzeul sau – am cautat insa pe net si se pare ca nu, nu au existat nici unul si, implicit, nici celalalt.

„Zmeie de hartie” a lui Romain Gary incearca si sa aduca o alta perspectiva asupra activitatii celor care au ales sa-si duca mai departe ocupatia (in speta cea de proprietar de restaurant) in timpul Ocupatiei germane – vazuta ca pe o lupta de mentinere a unei identitati nationale deja sfaramate, o alta forma de rezistenta a unei natiuni silite sa traiasca cu amintirea capitularii, a propriei lasitati – inainte si dupa razboi… Pornind de aici chiar voi citi „Doamna de la Ritz” a lui Melanie Benjamin – trebuie sa fie interesanta.

„Traiam de ceva vreme intr-o lume in care termenul „lupta pentru onoare” nu mai evoca decat un absurd panas din alte vremuri, de-abia demn de gluma; dar asta insemna pentru mine ca lumea a mers intr-o directie si eu in alta, iar nu eu sunt cel care trebuie sa decida care dintre cei doi a gresit drumul.”

„- Ce incerci de fapt sa-mi spui, unchiule? Ma sfatuiesti sa-mi „pastrez ratiunea” sau sa-mi ‘pastrez ratiunea de a trai”?„

„... de altfel, expresia in sine „prima dragoste”, prin definitie, semnifica ceva menit sa ia sfarsit.”

„- … Nu-ti face probleme, ai s-o revezi.

– De unde stiti, doamna Julie?

Ea ezita, ca si cum nu voia sa ma faca sa sufar.

–Ar fi prea frumos, daca nu ai revedea-o. Ar ramane totul intact. Lucrurile raman rareori intacte in viata.”

„Trebuie intotdeauna sa pastrezi ceva pentru viitor.” De citit neaparat in contextul fragmentului – cam mare – din care l-am scos.

„Disperarea este intotdeauna o supunere.„

„Ura se nutreste din generalitati.”

Si s-a intamplat ca in aceeasi perioada sa imprumut si alte doua carti despre Franta in timpul celor doua razboaie, asa ca le amintesc si pe ele aici:

„Eliberare” a lui Imogen Kealy (in realitate un scenarist american si o autoare britanica, „combinati”) si „Reteaua Alice” a lui Kate Quinn – doua scriitoare scriind, fiecare, despre femeile fantastice despre care nu a auzit nimeni, pentru ca toti am auzit doar despre Mata Hari.

„Eliberare„: O carte care ar fi doar o carte clasica despre Rezistenta franceza, sabotaje, SS… daca nu ar fi o poveste adevarata in spatele ei. Cum de nu auzisem niciodata despre Nancy Wake? O super super tipa, ca sa zic asa. Asta in spiritul cartii, care, desi subiectul numai amuzant nu este, reuseste sa fie adesea foarte amuzanta, dat fiind caracterul efervescent al eroinei. Chapeau, madame Wake! Mai rar…

„Reteaua Alice„: Cartea in sine e una dintre cele usor de citit, care curge parca de la sine. Spionaj – de data aceasta in timpul Primului Razboi Mondial, romance, sudul Frantei… Am descoperit insa si aici personaje reale de care nu auzisem, eroine ale luptei impotriva Ocupatiei germane. Si povestea ororii de la Oradour-sur-Glane.

Pentru cei interesati de acest gen de carte, cea mai cunoscuta din ultima vreme cred ca este „Privighetoarea” lui Kristin Hannah. Am citit si „Biblioteca din Paris” – in fapt o biblioteca americana – a lui Janet Skeslien Charles. Si, tot din perioada Ocupatiei naziste (nici nu stiusem ca a existat un teritoriu englez din Europa ocupat de nazisti), una din preferatele mele (merita vazut si filmul): „Scrisori din Insula Guernsey” de Mary Ann Shaffer si Annie Barrows – mi-a placut atat de mult incat, atunci cand am ratacit-o, m-am dus si am mai cumparat-o o data.

Atunci cand vezi pe coperta unei carti ca a castigat premiul Pulitzer si vezi si nenumaratele elogii de care vine insotita, clar asteptarile sunt atat mari cat si… de un anumit fel. Pentru a lua premiul Pulitzer o carte trebuie sa fie foarte bine ancorata in realitatea momentului. Iar in anul 2018 se pare ca era timpul pentru o carte despre gay – de fapt nici macar despre gay ca si fenomen, o carte cu un personaj gay. Ceea ce toate marsurile si protestele nu au facut pentru cauza gay face aceasta carte, care pune toata viata unui scriitor gay intr-o atmosfera de normalitate la care poate nu te astepti: nu este deloc o carte manifest, poate singurul mesaj de gen sa fie, foarte discret, chiar titlul cartii si al capitolelor, care preiau acel „Less” care este intr-adevar numele personajului, dar pe care nu il poti separa de sensul de „untermensch”, caci iata, oriunde s-ar duce in lume, personajul este Less/ „mai putin” – „mai putin la inceput”, „mai putin la sfarsit”, „mai putin marocan”, „mai putin francez”… Altfel, o carte care, desi elogiata pentru umorul sau (si da, chiar am ras in hohote la un moment dat), este in subteran o carte trista: eroul cartii, Arthur Less, isi rescrie cartea despre drama unui scriitor gay, carte respinsa de editor, transformand-o intr-o carte amuzanta, care sa prinda – drama nu „prinde”.

Autorul insusi, Andrew Sean Greer, la randul sau gay, scrie o carte doar la suprafata amuzanta. Greer pare sa fi presimtit succesul cartii sale – personajul Robert Brownburn este castigator in carte al premiului Pulitzer si afirma la un moment dat: „Prizes aren’t love. Because people who never met you can’t love you. The slots for winners are already set, from here until Judgement Day. They know the kind of poet who’s going to win, and if you happen to fit the slot, then bully for you!”./”Premiile nu sunt despre a fi iubit. Pentru ca nu te poate iubi cine nu te-a intalnit niciodata. Tipologiile castigatorilor sunt stabilite deja, de acum si pana la Judecata de Apoi. Se stie ce tip de poet va castiga si daca se nimereste sa fii tu ala care se potriveste, norocul tau!”

O carte densa, cu tenta autobiografica, autoironica (vezi citatul de mai sus), tratand despre viata, dragoste, parenting, lumea literara, a premiilor si festivalurilor literare, aducand un elogiu discret traducatorilor si editorilor, o carte care reuseste sa aiba si suspans si, bonus, un final a la „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd” al Agathei Christie (sau mai nou, a la „Pacienta tacuta” – Alex Michaelidis).

La ce alte scrieri m-a mai dus cu gandul cartea? Evident, recent citita „Iubire interzisa” a lui Tudor Chirila din „Exercitii de echilibru” – cu totul alt vibe, zvarcolitor, patimas, dar atat de autentic. Mai demult cititul „Alexis sau Tratat despre lupta zadarnica” al lui Marguerite Yourcenar (ea insasi gay) si tot al sau „Memoriile lui Hadrian” – aveam sa ii admir ulterior statuile lui Antinous, cu adevarat superb, prin muzeele lumii. Si la „Cei domni din Bruxelles” al lui Eric-Emmanuel Schmitt, cel mai apropiat ca atmosfera de „Less” – o lume mult mai calma, fara zbucium si revendicari.

Ce aduce in plus „Less” este ca lumea sa nu este nici macar una care se ascunde – cum spuneam, ceea ce surprinde este insasi atmosfera de normalitate cap-coada. Fara steaguri curcubeu (am in fata ochilor un mare steag curcubeu pe fatada primariei din Ljubljana sau, mai recent, dungile curcubeu interpuse intre cele ale trecerilor de pietoni din Bruxelles), fara dorinta de a iesi in fata, a soca, chiar si fara acel „pride” atat de vehiculat. Nu sustin cauza respectiva, la propriu „nu-mi permite religia”, personal functionez pe principiul „live and let live”, mi s-a rupt sufletul citind despre soarta personajului din The Imitation Game – Alan Turing… mi-as dori insa sa pot folosi culorile curcubeului fara a fi automat asociata fenomenului si mi-as mai dori o lume fara degete bagate in ochi, fara „mandrie” nejustificata, pana la urma. Atata timp cat se tinde catre o normalitate, exagerarile nu ar trebui sa-si afle locul; ceea ce e prea mult va dauna intotdeauna. Si revenind la „Less„, ma gandesc ca tocmai atmosfera de normalitate din carte o face sa fie in fapt o utopie.

„… cel mai tare doare ca nu poti sa-i imbratisezi pe cei care n-au mai putut sa te astepte„

Acum treizeci de ani ma intorceam din prima mea iesire din tara – o luna la Viena. Bunicii care m-a crescut, pe care nu o mai vazusem de un an, ii aduceam din putinele mele mijloace de pe atunci o cutie cu jeleuri de la austrieci, pe care abia asteptam sa i-o dau – ii placea ca seara, inainte de culcare, sa se trateze cu un dulce – o bomboana de ciocolata, un jeleu sau macar o lingurita de dulceata – ciocolata si jeleurile erau rare in vremurile acelea. Cutia cu jeleuri in forma de fructe colorate aveam sa i-o dau unei batrane din sat, prietena de-a bunicii, de sufletul celei care ma crescuse de la unsprezece luni – in timp ce eu strabateam Viena cu gandul la ea, mamaie odihnea deja sub pamant.

Ultimul rand al cartii Narinei Abgarian, „Din cer au cazut trei mere„, m-a aruncat violent in ziua de dupa revenirea la Bucuresti, cand mama m-a chemat intr-o camera, a inchis usa, mi-a spus sa ma asez pe canapea si mi-a spus „Mamaie nu mai e”… Dupa un an in care fusese bolnava si imi trimisese prin mama vorba sa nu merg la ea pana nu se face bine, mamaie nu mai putuse sa astepte; sunt sigura ca ar fi vrut, dar… nu a mai putut. A vrut sa nu o vad bolnava; si mi-a ramas in amintire asa cum a vrut sa o tin minte, inca sanatoasa, iesita in drum la ultima noastra despartire, facand semn cu mana spre masina care se indeparta, asa cum doar pe ea si pe bunicul i-am vazut luandu-si la revedere: cu palma intoarsa nu spre cel ce pleca ci spre ei insisi si cu miscarea de inainte-inapoi a palmei, ca un vesnic indemn la drum bun. Am privit-o prin luneta masinii pana cand a disparut dupa un cot al drumului – de parca as fi stiut ceva si voiam sa prelungesc cat mai mult ultimele clipe in care o mai vedeam.

*

Am citit de multe ori ca incercam sa ne regasim de fapt tot pe noi in ceea ce citim, in ce ascultam, in ce privim. In cele cateva zile cat mi-a luat sa dau gata cartea Narinei Abgarian (trecuta in 2020 de The Guardian printre cei mai buni sase autori contemporani europeni), desi actiunea se petrece intr-un sat armean, eu am fost in satul bunicilor. Satul care a pierit intr-o noapte din iulie 1975 si nu a mai fost niciodata la fel – decat in amintirile celor care il cunoscusera pana atunci, pentru ca singura casa ramasa pe locul in care fusese si inaintea acelei nopti a fost cea a bunicilor, salvata de un mar urias aflat in fata ei, care a tinut piept viiturii; restul au fost luate de rau sau abandonate mai tarziu, toti ceilalti locuitori alegand sa-si ridice alte case, mai sus in munte, pe bucatile de pamant unde avusesera pana atunci fanete sau livezi. Iar Buzaul a continuat sa roada, an dupa an, din vechea vatra a satului disparut.

Maran, satul aflat in varful muntelui Manis-kar, isi pierde si el jumatate din suprafata si din suflete intr-o noapte, iar apoi inca o jumatate din locuitori in urma foametei, precedata la randul sau de invazii de sobolani si insecte, seceta si furtuni. Nu lipseste nici razboiul. Si cu toate acestea, viata in acest sat ce la inceputul naratiunii se pregateste sa moara, ca si eroina sa principala, are o liniste si o dulceata cu care ramai in suflet; mi-a parut rau sa plec din Maran la sfarsitul cartii.

Viata oamenilor este simpla, evenimentele din viata satului sunt marunte dar au importanta lor, trecutul e mereu prezent si atat de aproape, incat inca se mai cunosc cu exactitate radacinile fiecarui nume din sat. Iar magicul este prezent necurmat. Aceasta impletire a supranaturalului cu evenimentele vietii de zi cu zi m-a dus cu gandul pentru prima oara, desi carti care imbina fantasticul cu realul am tot citit, la „Un veac de singurate” al lui Garcia Marquez. Cred ca o sa-mi fac curaj sa il recitesc – sa tot fie douazeci si cinci de ani de cand l-am citit si m-a bagat intr-o depresie de speriat. Nu e cazul romanului Narinei Abgarian. Citindu-l, am umblat pe ulite care nu mai sunt de mult, m-am revazut privind printre ulucile gardurilor vecinilor la florile rosii si albastre de fasole – ale noastre erau mereu doar albe; mi-am reamintit caruta tiganilor spoitori care aparea in fiecare an pe terenul de pe malul Buzaului unde altfel barbatii din sat jucau uneori popice; am revazut-o pe mamaie luand duminicile drumul bisericii, cu cosul in care avea platoul cu coliva, cu flori rupte din gradina ei si cu sticluta de vin cu impletitura de sarma verde si alba care o transforma intr-o mica damigeana (ma intreb si acum pe unde va fi sfarsit, pentru ca pe mine acea damigenuta in miniatura nu ma putea duce decat cu gandul la bunica) ; vasul de ceramica alb cu flori albastre, cu manere si capac tot din lut, in care mamaie aducea „la loc” (o bucata de teren la poalele muntelui, strajuita de un nuc urias, unde bunicii cultivau departe de casa porumb presarat ici-colo cu cuiburi de fasole) pranzul cu mamaliguta calda inca, pe care il mancam sub crengile nucului cand bunicii se opreau din prasitul porumbului. Mi s-a spus ca nucul nu mai este – in mintea mea el e la locul lui, iar bunica mai sapa inca „la loc”, aplecata cu capul pana la gumarii pe care ii purta sau papucii de pasla lucrati de un nene din sat si pe care ii avea toata lumea pe acolo; am gasit-o odata „la loc” cand, venind intr-o vizita neanuntata, ne-au intampinat curtea si casa pustii – asa ca am continuat sa o caut acolo, cu incapatanare, ca intr-un pelerinaj, si dupa ce ea luase pentru ultima oara drumul catre biserica.

Multumita Narinei Abgarian am mers din nou cu bunicul in josul Buzaului la ceasul amurgului pana in satul vecin sa asteptam sa coboare din munte vacarul cu vacile – una din cele mai dragi amintiri ale copilariei: vacile coborand lenes pe panta muntelui, aparand si disparand printre copaci, insufletirea ce ii cuprindea pe toti cei ce asteptau in momentul in care iesea la iveala din padure prima vacuta si stiam ca asteptarea se apropia de sfarsit, incercarile de a ghici de la distanta care dintre ele era Dumana sau Joiana noastra. Oare mai coboara si astazi vacarul pe aceeasi poteca la ceas de seara? Mai asteapta cineva in ulita cum asteptam cu bunicul si, mai tarziu, cu bunica?

Am stat din nou cu bunica la gura sobei din fonta, inghesuite amandoua pe aceeasi bancuta albastra lucrata candva de bunicul, cu o inimioara taiata in piciorul de lemn, impuindu-i capul cu tot ce mai citisem de la ultima revedere, i-am vazut mainile batatorite de munca, patate de seva mormanelor nesfarsite de urzici si frunze de sfecla tocate cu satarul pe un blat urias facut dintr-un singur trunchi imens de copac inchingat de tataie intr-un cerc de fier, in care miile de zile de „tocat buruiana la pasari” sapasera asemenea unei coveti, iar mainile bunicii ajunsesera sa poata lua taciunii din foc de-a dreptul, m-am dat din nou in leaganul pe care tataie mi-l construise solid, din lemn, vopsit tot albastru, prins sub streasina sopronului – m-a durut sufletul cand, dupa ani multi de cand bunicul plecase de tot, am aflat ca a fost desprins de acolo unde mana lui il legase pentru ultima oara in seara zilei care a fost ultima pentru satul vechi al bunicilor.

*

Pentru Maran, asa cum veti vedea, mai exista insa, in mod neasteptat, speranta.

Si mi-a mai amintit aceasta carte, cumva, de o alta: „Bastarda Istanbulului” a lui Elif Shafak, cu detaliile sale legate de bucataria armeneasca si cea turceasca si senzatia ca in cele din urma, la nivel simplu, uman, suntem aceiasi – sub alte nume, in alte limbi, dar, in esenta, aceiasi, cu aceleasi nazuinte si bucurii simple, ale vietii de zi cu zi.

O carte magica, cu o curgere lina, care, in ciuda tuturor dramelor si traumelor atator generatii, iti lasa sufletul mangaiat.

„Dincolo de fereastra se lasa noaptea sudica, maturand pervazul cu raze de luna timide si povestind in cantec molcom de greieri visele pe care le visa lumea. Anatolia statea intinsa pe perne, strangand la piept albumul cu fotografii de familie, si plangea.„

Incepand de ieri seara voi da cu teama cautari pe net dupa scriitorii preferati. Dupa Peter Mayle, mi-am luat aseara ramas bun datorita netului si de la Lucinda Riley – nu stiam ca plecase din aceasta lume in luna iunie a acestui an, la circa doua saptamani de la publicarea ultimei sale carti, de data aceasta nu doar „cea mai recenta”, ci chiar ultima: „Sora lipsa”/ „The Missing Sister”, a saptea carte din seria celor sapte surori, pe care s-au concentrat in ultima vreme eforturile Lucindei. Mesajul postat de familie anunta ca Luncinda a reusit insa sa lase in urma sa cele necesare pentru ca fiul sau sa poata incheia seria cu o a opta carte, dedicata lui Pa Salt/ Atlas – cei care au citit cartile deja aparute stiu la cine ma refer.

In momentul in care, vara trecuta, mi-a venit pachetul cu ultimele patru carti ale seriei de atunci, nu am mai putut citi nimic altceva pana nu am ajuns la finalul cartii „Sora soare”/ „The Sun Sister”. Si de atunci asteptasem cu nerabdare continuarea. Voi citi cea de a saptea carte stiind ca acea calatorie va fi ultima in compania Lucindei Riley, ca invitatia aceasta intr-altul din universurile nascute din imaginatia sa a venit de dincolo de pragul dintre lumi.

Am calatorit impreuna, intai in India, in paginile cartii „Trandafirul noptii”, care ramane una din preferatele mele, in Thailanda cu „Secretul orhideei”, iar in ultima vreme, cu cartile seriei surorilor d’Apliese, din Elvetia in Brazilia, Norvegia, Scotia, Spania, Anglia, Kenya. Fiecare din cartile seriei tese, inclusiv in jurul unui personaj real, o poveste: in „Sora umbra” am descoperit-o cu placere chiar pe Beatrix Potter, minunata autoare a lui „Peter Rabbit” si una din pionierele miscarii de conservare a zonelor rurale ale Angliei – celor care nu ati vazut filmul „Miss Potter” cu Renee Zellweger si Ewan McGregor, vi-l recomand cu multa caldura.

Am (re)descoperit locuri reale devenite legendare, ca acel Muthaiga Club din Kenya, am intrat din nou in Happy Valley in care mai „fusesem” atat cu filmul „Out of Africa” (Meryl Streep si Robert Redford) cat si in paginile cartii „Zbor in jurul soarelui” a Paulei McLain – despre legendara Beryl Markham, despre care eu nu stiusem nimic pana atunci – cea care, printre altele, i l-a furat in realitate baronesei Karen von Blixen (Meryl Streep) pe Denys Finch (Robert Redford). Am intrat in vechiul „Oriental Hotel” din Bangkok, am „asistat” la constructia statuii uriase a lui Isus din Rio.

Cartile Lucindei nu sunt ceea ce se numeste „literatura serioasa”, nu vor castiga niciodata Premiul Nobel pentru literatura – ceea ce nu le face mai putin magice si, de ce nu, geniale. Pentru ca iti trebuie geniu sa tesi astfel de povesti, astfel de lumi, sa tii prinsi in mreje cititorii sute si sute de pagini, o carte dupa alta.

Cu copertile lor colorate si romantice, cartile sale iti spun din primul moment ca te asteapta o calatorie pe meleaguri exotice, povesti pline de pasiune, nostalgie, surprize. E o invitatie pe care o accepti – sau nu. Eu ma bucur ca am acceptat-o. Lucinda Riley ramane una din scriitoarele ale caror opere m-au ajutat sa evadez – lucru pentru care ii raman recunoscatoare. Asa cum apare scris in materialele despre ea, daca v-au placut Kate Morton, Kristin Hannah si, zic eu, Santa Montefiore, dati-i o sansa Lucindei Riley – o merita din plin, nu va va dezamagi.

Din pacate, de la Lucinda Riley nu vor mai veni de-acum povesti care sa ne incante imaginatia si sa ne faca sa visam la locuri exotice si destine romantice.

Zbor lin catre Pleiade, Lucinda! Si multumesc.

Cei care tin pe birou, ca si mine, calendare cu cate un citat pe zi sigur au luat contact, fie si numai asa, cu gandirea lui Kahlil Gibran.

„For in the dew of little things the heart finds its morning and is refreshed„. Atat de minunat pusa in cuvinte actuala filozofie, atat de la moda, a lucrurilor simple – doar ca Gibran a publicat aceste randuri acum aproape 100 de ani.

Imi propusesem de mult sa citesc fie si numai „Profetul”, considerat capodopera sa. Am fost constiincioasa si am citit si introducerea, afland astfel ca Gibran a fost si un pictor consacrat, nu doar al treilea cel mai bine vandut poet dupa Shakespeare si Lao Zi. I-am cautat picturile pe net si am fost surprinsa de stilul lor, atat data fiind epoca in care au fost realizate cat si originile poetului, filozofului si pictorului care a fost Gibran: primul arabo-american caruia i s-a ridicat un monument pe teritoriul Washingtonului. Monument superb, inspirat, dupa mine, tot din opera lui Gibran: „Capul lui Orfeu plutind pe raul Hebrus catre mare„. Aceasta plutire catre mare, intalnirea dintre izvoare si rauri cu marea apar de mai multe ori si in lucrarea sa in proza, frumoasa ca o poezie, „Profetul”. La fel pasarile.

Asa cum am ales sa o fac in ultima vreme, il las pe Kahlil Gibran sa vorbeasca, asa cum a facut-o, acum 100 de ani, despre…

… copii: „You may give them your love but not your thoughts.

For they have their own thoughts.

You may house their body but not their souls.

For their souls dwell in the house of tommorrow, which you cannot visit, not even in your dreams.”

… invatare: „The teacher […] If he is indeed wise he does not bid you enter the house of his wisdom, but rather leads you to the threshold of your own mind.”

… vorbire: „And in much of your talking, thinking is half murdered.

For thought is a bird of space, that in a cage of words may indeed unfold its wings but cannot fly.”

… durere: „And you would accept the seasons of your heart, even as you have always accepted the seasons that pass over your fields.”

… religie: „He who wears his morality but as his best garment were better naked.”

„And if you would know God, be not therefore a solver of riddles.

Rather look about you and you shall see Him playing with your children.

And look into space, you will see Him walking in the cloud, outstretching His arms in the lightning and descending in rain.

You shall see Him smiling in flowers, than rising and waving His hands in trees„

Cumva, nu pot rezista sa vad pe coperta unei carti cuvantul „biblioteca” si sa nu-mi doresc sa citesc cartea respectiva. Daca o carte este un portal catre o alta lume si un alt timp, atunci fascinatia unei intregi colectii de astfel de cai deschise este una irezistibila. Asa ca in ultima vreme am citit „Biblioteca de pe luna”, „Biblioteca de la miezul noptii” si „Mica librarie de pe Sena” – biblioteca,  librarie… cu carti sa fie. Vad ca exista si o „Biblioteca din Paris”.

Despre „Biblioteca de la miezul noptii” nu vreau sa va spun nimic – doar ca mesajul este unul genial, capabil sa te puna pe picioare, sa te scoata din depresie, sa-ti sece valul caraielilor impotriva sortii  si pe cel al plangerii de propria mila. Eu zic ca e de ajuns, nu? Ce ii poti cere mai mult unei carti? Eh, dar tot nu ma pot abtine sa dau un pic de spoiler, fie si asa, mai indirect: in copilarie m-a intristat foarte tare o povestire despre o fetita care se ruga ca mama ei sa fie inviata; i s-a promis acest lucru cu conditia sa aduca o lumanare aprinsa de la o familie care niciodata nu pierduse pe cineva; ghiciti rezultatul. Mie aceasta povestire mi-a adus-o in minte lectura celei mai noi carti a lui Matt Haig; cum spuneam, asa… mai indirect. Trebuie sa recunosc si ca atunci cand am luat prima oara cartea in mana intr-o librarie si am parcurs putin din ea, am pus-o repede la loc – intr-o prima faza e foarte foarte trista, socant de trista, brutala. Treceti peste si mergeti cu curaj inainte – ideea cartii am gasit-o inedita iar mesajul final, cum spuneam, genial – mult mai optimist decat cel al povestioarei de mai sus, va promit.

Dar ca sa faceti totusi cunostinta cu autorul, Matt Haig, cu care si eu am facut cunostinta recent, am copiat fragmentele care mi-au vorbit mie din doua carti mai vechi ale sale: „Cum sa opresti timpul” si respectiv „Umanii”. Ambele, la randul lor, inedite ca subiect si abordare. Din ce vad, Matt Haig a mai scris si alte carti pe care le-am trecut pe lista mea, inclusiv carti pentru copii: „Ganduri de pe o planeta nervoasa”, „Cateva motive sa iubesti viata”…

Eu zic ca e cel mai bine sa lasi omul sa se prezinte singur, iar randurile de mai jos vor face exact asta – ce-i drept, filtrate prin prisma propriilor mele sensibilitati si preferinte. Citatele sunt strict in ordinea in care mi-au aparut in fiecare dintre cele doua carti, fara vreo ordine de preferinta. Eu, una, consider ca mi-am gasit un nou scriitor favorit.

” Stiu ca nu e sanatos sa te plimbi pe strazi  care nu-ti mai sunt familiare, cautand amintiri peste care a trecut buldozerul…”

„Oamenii credeau in vrajitorie fiindca lucrurile erau mai simple asa. Oamenii nu au nevoie doar de un dusman, ei au nevoie de-o explicatie. In vremuri tulburi, de multe ori e de folos ca oamenii sa fie convinsi de existenta vrajitoriei…”

„Progresul umanitatii parea sa se masoare in distanta pe care o puneam intre noi si natura.”

„O pasare a aterizat pe pervaz.

N-am recunoscut specia. Pasarile erau diferite aici. O creatura galbena mica si robusta cu aripi cenusii. Si-a scuturat capul spre fereastra. Apoi in directia opusa. Nu ma saturam niciodata de felul in care pasarile se miscau atunci cand nu zburau. Formau mai degraba o serie de tablouri decat o miscare continua. Stacatto. Momente impietrite.”

„Dar trebuia sa o uit o data pentru totdeauna. Sa las totul in urma. Aveam nevoie de un „sfarsit”, cum spun oamenii in prezent. Desi nu poti inchide usa trecutului niciodata. Cel mult poti sa il accepti.”

„… o vaca stand in mijlocul drumului, privindu-ma cu ochii ei mari. Parca incerca sa-mi comunice ceva care se pierdea usor in prapastia dintre animale si oameni.”

„Atatia oameni. Atatia straini. Hohotele de ras care se revarsau din oameni precum liliecii dintr-o pestera.”

„Berea slaba nu rezista mult. […] Berea slaba e totusi o lectie mai valoroasa in viata. Daca astepti prea mult, vei spune la revedere inainte sa apuci sa dai buna ziua.”

„Marion, fiindca era fata si nu apartinea nobilimii, nu s-a dus la scoala. Cu toate acestea, noi credeam ca e important ca ea sa citeasca, sa-si dezvolte mintea si sa-i daruim locuri in gandurile ei unde sa se ascunda. „

„Nu stiu. Si nici nu conteaza. Nimic in viata nu e sigur. Asa stii ca existi in lume, prin nesiguranta. Bineinteles, de aceea ne dorim uneori sa ne intoarcem in trecut, fiindca il cunoastem sau credem ca il cunoastem. E un cantec pe care l-am mai auzit.”

„Pasarea galbena sta o vreme pe pervaz, apoi zboara. Asta e natura. Exista lucruri pe care le-am trait si pe care nu le voi mai incerca niciodata pentru prima data: iubirea, sarutul, Ceaikovski, un apus in Tahiti, jazzul, hotdogul, un Bloody Mary. Asa e natura lucrurilor. Istoria a fost – este – o strada cu sens unic. Trebuie sa mergi inainte. Dar nu intotdeauna trebuie sa privesti in viitor. Uneori, e suficient sa te uiti in jur si sa fii fericit acolo unde te afli.”

---

„Dupa o vreme de stat cu un catel in poala, iti dai seama ca exista o necesitate: aceea de a-l mangaia. Sa nu ma intrebati cum se intampla asta in mod necesar. „

„Viata umana, mi-am dat eu seama, devenea, in mod progresiv, tot mai rea pe masura ce imbatraneai, dupa cum auzeam. Soseai pe Pamant, cu talpici si manute de bebelus, si cu o fericire infinita, apoi aceasta fericire se evapora incetisor, pe masura ce mainile si picioarele iti deveneau tot mai mari. Apoi, incepand din anii adolescentei, fericirea devenea o chestie pe care puteai sa o scapi cu totul din stransoarea ta, si, de indata ce incepea sa-ti alunece, capata greutate. Era ca si cum cunoasterea faptului ca putea sa alunece era exact ceea ce o facea mai dificil de tinut, indiferent cat de mari iti erau talpile si mainile.”

„Poti sa o privesti cand isi bea sucul ei roz de grapefruit si se uita fix la fiul ei cu niste ochi ingrijorati si neajutorati. Vezi ca pentru ea a fi parinte inseamna sa stea pe un mal si sa priveasca de acolo copilul aflat intr-o ambarcatiune vulnerabila cum se indreapta spre larg, spre ape din ce in ce mai adanci, nadajduind, dar nestiind cu siguranta, ca va exista pamant undeva, inainte, departe.”

„Umanii sunt una dintre putinele specii de fiinte inteligente din galaxie care nu au rezolvat cu adevarat problema mortii. Si, cu toate acestea, ei nu isi petrec toata viata caraind si urland de groaza, sfasiindu-si propriile trupuri cu ghearele sau rostogolindu-se pe podea. Unii umani fac asta – i-am vazut in spital -, dar acei umani sunt considerati a fi cei nebuni.

Acum , luati in considerare urmatoarele.

O viata umana e, in medie, de 80 de ani pamanteni sau de aproximativ 30.000 de zile pamantene. Ceea ce inseamna ca ei se nasc, isi fac vreo cativa prieteni, mananca vreo cateva mese, se casatoresc, sau nu se casatoresc, au un copil sau doi, sau nu au niciunul, beau vreo cateva mii de pahare de vin, au raporturi sexuale de cateva ori, descopera o galma undeva, simt un pic de regret, se intreba unde o fi zburat timpul, stiu ca ar fi trebuit sa faca totul in mod diferit, isi dau seama ca ar fi facut totul la fel, si dupa aceea mor. Se duc in marele nimic negru. Afara din spatiu. Afara din timp. Cel mai neinsemnat dintre zerourile neinsemnate. Si asta-i tot, intregul calabalac. Totul inchis pe aceeasi planeta mediocra.

Dar, la un nivel fundamental, umanii nu par sa isi petreaca intrega lor viata intr-o stare catatonica.

Nu. Ei fac alte lucruri. Lucruri precum acestea:

se spala;

asculta;

se ocupa de gradinarit;

mananca;

sofeaza;

muncesc;

sunt cuprinsi de dor;

castiga bani usor;

se holbeaza;

beau;

ofteaza;

lectureaza;

se joaca;

fac plaja;

se plang;

fug;

fac calambururi;

socializeaza;

fantazeaza;

gugalesc;

sunt parinti;

renoveaza;

iubesc;

danseaza;

se fut;

regreta;

dau gres;

se straduiesc;

spera;

dorm.

O, si fac sport.”

„Aplauze. (Cand umanilor le place ceva, ei isi bat palmele una de alta. Nu are niciun sens. Dar cand fac asta pentru tine, iti incalzeste creierul.)”

Acum putin timp am descoperit intr-o librarie o carticica roz: „Douazeci si cinci de ani in Provence”, de Peter Mayle. Si m-am bucurat zicandu-mi: „Iata, Peter Mayle a mai scris ceva despre Provence”; si am acceptat bucuroasa noua invitatie la calatorie, fara sa stiu ca era deja… o invitatie peste timp. Pentru ca acum, cautand ceva pe net despre scriitor, m-a inmarmurit un perfect compus: „Peter Mayle a fost un autor…” Cum adica, „a fost”? Pentru o secunda am sperat intr-o greseala. Dar nu; anul mortii: 2018… iar eu regretam ca in 2019 nu gasisem timpul si nu-mi luasem inima in dinti pentru a-i face o vizita si a-i cere un autograf la Menerbes – noua carte imi aratase cu cata bucurie isi primea fanii aparuti la poarta lui.

Cartea, aceasta din pacate de-acum ultima carte, venita ca o incheiere a tuturor cartilor pe care le-a scris despre Provence, am simtit-o parca mai deschisa catre universul privat al autorului decat pe toate celelalte – te introduce in culisele mutarii acestui englez in sudul Frantei, in cele ale realizarii celebrului film bazat pe una din cartile sale, „Un an bun”, iar pentru prima oara am avut ocazia sa vad si fotografii din Provence realizate chiar de sotia autorului.

Si dat fiind ca de la citirea primelor sale carti, „Un an in Provence” si „Din nou in Provence” (urmate de multe altele care au facut iubita Franta cu mult mai mult decat stiu sa fi facut-o francezii insisi in ultimele decenii), dat fiind ca, zic, ajunsesem sa-mi port si eu, fie si pe fuga, pasii pe acolo, m-am simtit de aceasta data de parca imparteam ceva cu autorul, un soi de… mandrie sa-i zic, de genul „Da, am fost si eu acolo, da, stiu exact despre ce vorbesti, da, am si eu aceleasi amintiri…”

M-au atras spre Provence, pana intr-atat incat in final, dupa mai bine de zece ani de visat, chiar am ajuns acolo, si toate acele imagini cu maslini, levantica, lamai si floarea soarelui, dar in primul rand cartile sale. Cartile lui au creat pentru mine o magie, au functionat ca un magnet. Am stat si m-am intrebat acum daca a existat pentru mine vreun autor cu care sa fi calatorit mai mult, catre o destinatie pe care sa ma fi facut sa mi-o doresc mai mult – si nu, nu-mi vine niciunul in minte.

Si nu doar cartile sale, de atatea si atatea ori reeditate fie si numai la noi, dar viata sa insasi iti pune in fata ochilor un vis, care, iata, cateodata, asa cum s-a intamplat cu Peter Mayle insusi (si cu personajul principal din „Un an bun”), poate deveni realitate: faptul ca un corporatist se poate rupe de viata sa plina de bugete, termene, presiune, stres etc etc si poate incepe o cu totul alta viata, in cu totul alt ritm, o viata plina de bucurii simple, intr-unul din cele mai frumoase locuri din lume – iti da macar ceva la care sa visezi. Ma bucur pentru Peter Mayle ca a avut parte de aceasta realitate – si ca a impartasit-o cu noi.

„Decizia noastra de a schimba tarile insa era intampinata cu aprobare si intelegere universala. Nu numai ca Franta era cea mai grozava tara din Europa, dupa cum ni se spunea in mod frecvent, dar Provence era cea mai grozava regiune din Franta. Unde in alta parte straluceste soarele trei sute de zile pe an? Unde in alta parte mai gasesti un rose cu adevarat autentic, uneori cu aroma de fructe, alteori sec, gustul verii intr-un pahar? Unde in alta parte mai este branza de capra o forma de arta? …”

Un singur fragment – dar ce savoare, ce bucurie a vietii, cata lumina… Ce bucurie, in miezul iernii, cand eventual afara suiera vantul, sa pleci astfel intr-o calatorie in sudul insorit si inmiresmat vazut prin ochii lui Peter Mayle?

S-a stins in locul care l-a facut atat de fericit, despre care a scris cu atata amuzament, cu atat de multa placere. Francezii insisi nu ar fi putut-o face cu o joie de vivre mai savuroasa si oricum ei nu ar fi putut fi la fel de credibili ca un englez, nimeni nu e profet in tara lui.

Drum bun, lumea tocmai a devenit un loc mai trist… M-ai facut sa rad de/cu tine de atatea ori; in seara asta am plans pentru tine. De fapt, pentru mine – pentru ca, fara sa stiu, facuseram ultima noastra calatorie impreuna. Multumesc.

Nu intotdeauna citesc si paginile de multumiri de la sfarsitul unei carti; exceptand cazurile in care chiar sunt curioasa si sper sa gasesc informatii in plus despre sursele de inspiratie ale autorilor sau despre cat de mult din carte, daca e vorba de personaje reale (cum e cazul in „Madame Picasso” de Anne Girard si, am aflat ulterior, si in „Un apartament la Paris”), este documentat si cat inventat.

La finalul partii de multumiri a primului roman publicat al autoarei Michelle Gable, „Un apartament la Paris”, am gasit insa un fragment pe care il preiau aici, pentru ca surprinde exact ce gandeam si eu atunci cand am inaugurat rubrica de calatorii in gand: „… dragi cititori care ati parcurs aceasta carte sau care n-o s-o faceti, va multumesc pentru ca descoperiti lumi noi si le impartasiti cu altii. Va multumesc pentru ca vorbiti despre ele si pentru legaturile care s-au creat astfel. Va doresc multe alte calatorii si un drum cat mai scurt pana la urmatoarea voastra carte favorita.”

Frumos, nu? M-am simtit cumva inclusa 🙂

Ce leaga aceste doua carti pe care s-a intamplat sa le citesc una dupa cealalta? Evident, Parisul. Care imi apare foarte des in ultima vreme in carti – (slaba) consolare pentru ceea ce ar fi trebuit sa fie, acum aproape un an, o calatorie visata si stabilita aproape ora cu ora; stiu, am mai zis-o, sanatosi sa fim!

Si ce mai leaga cele doua carti? In fiecare dintre ele urmarim cate o tanara fata fugita, una de acasa, alta de la maici, atrase de mirajul Orasului Luminilor, fiecare gasindu-si de lucru in vestita metropola la cate unul din cabaretele in voga atunci ca si acum: Folies Bergere, respectiv Moulin Rouge.

In fiecare dintre carti marea pasiune a protagonistelor se intampla sa fie un pictor: intr-una din ele un artist atat de complet necunoscut mie incat l-am considerat fictiv, Giovanni Boldini, in cealalta, evident, Pablo Picasso. Pablo Picasso ajunge sa fie pomenit, de fapt, in ambele volume.

Amandoua scrierile te introduc in atmosfera Belle Epoque, „Un apartament la Paris” mai mult in perioada ultimului deceniu al secolului XIX, in timp ce „Madame Picasso” ii urmeaza cumva, cronologic, cu anii primului deceniu de secol XX si dupa.

Veti afla atat despre lumea licitatiilor de arta (licitatia din „Un apartament…” chiar a avut loc, se pare, iar apartamentul insusi chiar a existat – imagini ale sale se regasesc pe net, descoperirea sa starnind mare valva in anul 2010) si universul ebenistilor cat si, in „Madame Picasso”, despre iubirile artistului si in principal despre cea mai enigmatica si tragica dintre acestea, Eva Gouel.

Ambele carti mi-au amintit de un film care mi-e foarte drag si pe care in consecinta l-am urmarit de multe ori: „Midnight in Paris” al lui Woody Allen, cu a sa eterna fascinatie a vremurilor de aur care, nu-i asa, sunt mereu ramase in trecut.

Iar urmarindu-i plimbarile prin Paris americancei April Vogt din „Un apartament la Paris” nu am putut sa nu-mi amitesc si de o mini serie simpatica de pe Netflix, „Emily in Paris”, care cu imaginile sale colorate a mai ostoit un pic (dar un pic, ca rana e mare…) dorul de Paris.

Deci daca vreti sa faceti o baie de Paris, Parisul de atunci, Parisul de acum… Eu am in asteptare si „Doamna de la Ritz” a lui Melanie Benjamin – ocaziile de a „pleca” intr-acolo nu lipsesc.

Si din cand in cand merge si o plimbare cu Googlemaps prin Paris – am constatat ca se poate chiar „intra” in unele magazine – am „intrat” chiar intr-unele in care in viata reala nu as avea tupeul nici sa ma opresc in fata vitrinei.

In concluzie, avem la indemana multiple mijloace (carte, film, net…) pentru a crea ceea ce autoarea „Elegantei ariciului” (alta scriere cu actiunea in Paris – m-am dus chiar, cu Googlemaps, sa „vad” cladirea din carte, ca si strada din „Toate florile Parisului”) numea „un altundeva chiar aici”.