Calatorind in gand

„CETATEA CUCULUI DIN NORI” – ANTHONY DOERR

„Cartea Vrajita Super-Extra-Tare cu De Toate.”

Daca ar fi sa va propuneti sa cititi doar o carte intr-un an, „Cetatea Cucului din Nori” ar trebui, zic eu acum, sa fie acea carte. Este, pentru mine, cea mai frumoasa declaratie de dragoste inchinata cartilor, povestilor, imaginatiei. Si celor care slujesc in lumea lor: „Bibliotecarilor de ieri, de azi si din anii ce vor veni.”

Fiecare din firele epice, soarta fiecarui personaj, ar putea fi o carte in sine, ajungi sa traiesti dramele fiecarei vieti in parte, sa calatoresti in timp si spatiu. O carte cinematografica.

In plus fata de toate acestea si cel putin la fel de important pentru mine, am descoperit acum in autor o persoana preocupata de soarta planetei si un mare iubitor de animale. (Scenele in care apar Atena, Copac, Clar de Luna, Prietena-de-Nadejde sunt cele care iti ating inima si iti umezesc ochii.)

Cartea m-a dus astfel cu gandul si spre una foarte recent terminata, „Pandora„, cartea de debut a lui Susan Stokes-Chapman, unde cel care mi-a incalzit sufletul a fost Hermes, o cotofana. Si tot in „Pandora” am gasit pentru prima oara o idee pe care, iata, am regasit-o la scurta vreme si aici, in „Cetatea Cucului din Nori„: sa fi fost speranta, singura ramasa pe fundul cutiei Pandorei, nu un dar, ci tot un blestem al zeilor?

Ajunsa aici mintea imi sare si la „Alchimistul” lui Coelho, al carui personaj pleaca si el, ca si unul din personajele cheie ale „Cetatii…”, sa caute departe doar pentru a gasi ceea ce cauta… aproape.

„De ce oi fi plecat? Ce-o fi cu obsesia asta sa fiu in alta parte, sa caut mereu noutatea? Sa fie speranta un blestem, ultimul rau din cutia Pandorei?

Zbori pana hat, la capatul stelelor, si nu vrei decat sa te intorci acasa...”

De-abia iesisem din Constantinopolul miraculos al „Celor care cumpara stele” si iata-ma inapoi, de data asta chiar in preajma caderii sale.

„… in prima piata care le iese in cale, un vanzator coace deja turte umplute cu branza, miere si foi de dafin… pe langa Biserica Sfanta Barbara si prin alta piata mai mare, ticsita de carute, stofe si vase largi la gura, umplute cu ulei, unde un tocilar isi asaza roata, o femeie ridica panza de pe o colivie, un copil duce buchete de trandafiri de octombrie, strada e napadita de cai si magari, genovezi si georgieni, evrei si pisani, diaconi si calugarite, zarafi, muzicieni si mesageri, doi jucatori care arunca deja zaruri din coarne de bou, un notar ducand cu el acte, un nobil zabovind la o taraba in timp ce o sluga ii tine umbrela de soare sus deasupra capului…” Esti si tu acolo, sub cerul trandafiriu al unui Constantinopol de secol XV.

Aflati de o parte si de cealalta a zidurilor, Ana si Omeir sunt doar doua din personajele cartii. La aproape o jumatate de secol distanta ne intalnim si cu Zeno (Zenodot = primul dintre bibliotecarii celebrei biblioteci din Alexandria) si apoi cu Seymour, si, la alte doua generatii in viitor, cu Konstance (o alta „copila„, la circa 700 de ani distanta in timp de prima; nu intamplator, banuiesc, botezata in carte cu numele vechii cetati) si a sa Sybil (sibila=proorocita in mitologia greaca). Destinele lor, unite de un vechi manuscris.

Recunosc ca m-am uitat la carte, pe raftul librariei, cam stramb: dupa ce fusesem fermecata de „Toata lumina pe care nu o putem vedea”, a doua carte publicata la noi a autorului laureat cu Premiul Pulitzer – „Despre Grace” – nu reusise sa ma duca in acelasi loc. Dar daca e ceva care sa ma determine sa cumpar o carte, este sa aflu ca ea vorbeste despre… carti. Si daca este vorba si de misterul unor texte vechi… eu nu voi pleca din librarie cu mana goala.

„Un loc de odihna. Un text – o carte – e un loc unde se odihnesc amintirile oamenilor din alte vremuri. Un mod prin care amintirea dainuie dupa ce sufletul trece dincolo.”

„… stii povestea lui Noe si a fiilor lui? Cum au adunat de toate pe corabia lor, ca sa ia lumea de la capat? Vreme de o mie de ani, orasul tau, capitala asta in ruine… a fost asemeni arcei. Numai ca stii tu ce a adunat bunul Dumnezeu in corabia asta, in loc de perechi din toate vietuitoarele pamantului? Carti… Si banui cumva care-i potopul, in povestea noastra despre Noe si corabia cartilor? Timpul. Zi dupa zi, an dupa an, timpul sterge cartile vechi din lume. … Un staret tafnos, un calugar neindemanatic, un invadator barbar, o lumanare rasturnata, un vierme infometat – si de toate secolele alea se alege praful…. Arca s-a izbit de stanci, copila. Si o inghite marea.”

„Fiecare dintre cartile astea, copila, e o usa, o poarta spre alte vremuri, alte locuri. Ai toata viata inainte si ale tale sunt cat vei trai. Nu crezi ca va fi de-ajuns?”

„… poate ca in cartile vechi chiar gasesti magie neagra. Poate ca atata vreme cat va avea randuri pe care sa i le citeasca surorii ei, cata vreme Eton isi va continua calatoria smintita, zburand prin nori spre visul sau, portile orasului vor rezista; poate ca moartea va ramane in fata usii lor inca o zi.„

Despre ce mai este cartea? Despre conditia umana…

„De cand exista specia noastra, noi oamenii am incercat, fie prin medicina si tehnologie, fie prin acumulare de putere si bunuri, fie prin a spune povesti, sa invingem moartea. Nimeni n-a reusit vreodata.” (Si ne intoarcem iarasi, iata, la „Cei care cumpara stele„.)

… despre nestatornicie…

„In fiecare zi se face dimineata si presupui ca va fi la fel ca acea de dinainte – ca vei fi in siguranta, ca familia ta va fi vie, ca veti fi impreuna, ca viata va ramane in mare parte ca si pana atunci. Numai ca vine un moment care schimba tot.”

„Lucrurile din lumea asta care par statornice, copila – munti, titluri, imperii – permanenta lor e doar o iluzie. Credem noi ca-s trainice, dar asta numai pentru ca vietile noastre sunt atat de scurte.”

… despre, spuneam, salvarea planetei si protectia animalelor…

„E gata sa moara pentru asta? Ca sa dea glas nenumaratelor fapturi pe care oamenii le-au ras de pe fata pamantului? Ca sa apere clauza celor fara glas? Nu asta face un erou? Un erou lupta pentru cei care nu pot lupta singuri.”

„-Dac-ar fi a mea Cetatea Cucului-din-Nori? … Animalele ar fi tratate ca oamenii.

–Dac-ar fi a mea Cetatea Cucului-din-Nori?… N-ar mai exista seceta. Ar ploua in fiecare noapte. Cat vezi cu ochii ar fi numai copaci verzi. Si paraie mari si reci.”

… despre limbi vechi, bibliotecari, copisti, traducatori…

„Dintre toate nebuniile pe care le facem noi, oamenii… poate ca nimic nu e mai umil sau mai nobil decat incercarea de a traduce limbile moarte. Nu stim cum suna limba vechilor greci; abia cartografiem cuvintele lor peste ale noastre; suntem condamnati la esec de la bun inceput. Dar incercarea asta… stradania de a transporta un lucru peste rau din malul istoriei in epoca noastra, in limba noastra – asta e cea mai frumoasa lupta cu morile de vant.„

„Daca despoi pana la os cuvintele pe care le stii deja,… de obicei o sa-ti ramana pe fundul oalei anticii, care se uita si ei lung la tine.” Si asa am aflat – cred – ca denumirea Bisericii Catolice vine in fapt din… grecul katholikon = sobor.

…despre zei vechi si noi (tulburatoare descrierea zeitei Atena, antica pazitoare a intelepciunii si, in paralel, a lui Sybil, inteligenta artificiala)…

… despre bucuriile simple…

„Turma mea, un vin ieftin, o baie, asta-i toata magia de care are trebuinta un pastor neghiob. „Ca mare-i suferinta inteleptului si mare-i intelepciunea nestiutorului„…”

… despre utopii…

„…deasupra cetatii din nori, unde nimeni nu duce lipsa de nimic si nu cunoaste suferinta, si fiecare zi straluceste precum primele zile de la zamislirea lumii”

… despre mine…

„Daca o poveste e spusa suficient de bine, cat timp o asculti evadezi din capcana.” M-am revazut in urma cu aproape douazeci de ani, ghemuita noaptea la capatul unui pat de spital in care zacea, cu o sabie a lui Damocles deasupra capului, cineva drag, incercand sa citesc la lumina ce se strecura, prin ferestruica usii rezervei de spital, de pe holul luminat. Acelea erau singurele momente cand, pentru putin timp, reuseam sa ma rup din acea realitate; talentului captivant de povestitor al lui Dan Brown, cu al sau „Ingeri si demoni„, ii datorez si acum acele clipe salvatoare.

Si m-am revazut in vremurile Pandemiei, parcurgand, asemenea lui Konstance, virtual, strazi ale unor orase devenite interzise.

… despre Nostos. „Intoarcerea acasa, sosirea la liman.” Si iata cum mi-a reaparut brusc in fata imaginea cea mai draga mie din Creta.

… despre a descoperi ca nu esti singur in „ciudatenia” ta

„… ceea ce isi aminteste acum, e ca in clipa cand bradul se prabusise, trunchiul ii explodase iar aerul se incarcase brusc cu mirosul patrunzator si intens de lemn rupt, el nu simtise bucurie, ci tristete. … privind cum se pravaleau peste tufele de la poale crengi care generatii de-a randul nu cunoscusera decat lumina stelelor, zapada si corbii… simtise un soi de disperare si intuise ca nici macar la varsta lui nu se cadea sa-si exprime emotiile, era mai bine sa le ascunda… E ceva stramb la un copil care se simte mai legat de alte vietuitoare decat de oameni.”

„… de cand ma stiu, tovarasii mei cei mai credinciosi nu vorbesc pe limba mea.”

As putea spune, glumind desigur, ca aceasta este si o carte despre… ziua mea. Sunt nascuta pe 29 mai, aceeasi data la care, acum 570 de ani, avea loc Cucerirea Constantinopolului (fix o jumatate de secol mai tarziu, la aceeasi data, avea loc o alta cucerire, una nesangeroasa – cucerirea Everestului. )

Da, stiu, am scris mult, am scos multe citate, dar, asa cum spuneam, aceasta este „Cartea Vrajita Super-Extra-Tare cu De Toate.”

Calatorind in gand

„PORTOFOLIUL FUGII” – JULIE ORRINGER

Asa cum nu auzisem despre activitatea din timpul Ocupatiei a sotilor Auzello („Doamna de la Ritz” de Melanie Benjamin), asa nu auzisem niciodata despre Varian Fry, primul cetatean american (iar acestia sunt foarte putini) care a primit titlul de Drept intre Popoare din partea Statului Israelian. Te gandesti ca de la o varsta ti-a trecut macar pe la ureche cam totul, dar iata.

Sosit in Marsilia in august 1940 cu cateva mii de dolari ascunsi si o lista de circa doua sute de nume de intelectuali aflati si pe o alta lista, lista neagra a ocupantilor nazisti, Varian Fry are la dispozitie trei saptamani pentru a-i identifica pe cei de pe lista sa si a le facilita parasirea continentului.

Fry avea sa petreaca in final mai bine de un an in Franta si, prin mijloace mai mult sau mai putin ortodoxe, cu ajutorul mai multor persoane care si-au riscat libertatea si si-au pus la dispozitie resursele financiare, in pofida inclusiv a autoritatilor americane, a organizat fuga a circa doua mii de persoane ale caror vieti erau amenintate de autoritatile de la Vichy si de catre nazisti. Printre acestia: Claude Levi-Strauss, Max Ernst, André Breton, Hannah Arendt, Marc Chagall, Lion Feuchtwanger, fiii scriitorului Thomas Mann, Alma Mahler, Anna Seghers, Arthur Koestler, Jacques Hadamard, Valeriu Marcu si Otto Meyerhof. Trei sferturi dintre miile de persoane salvate de acest „Schindler din Franta” au fost evrei; acestora li se adauga circa 300 de soldati britanici recuperati din Franta ocupata.

Cartea este extrem de bine documentata si va va purta, printre altele, in interiorul Vilei Air Bel, unde Fry a reusit sa ascunda vreme indelungata persoane cautate de autoritati. In septembrie 1941 Varian Fry este „refulat” de autoritatile franceze. Va continua, prin scrierile sale, sa traga un semnal de alarma asupra destinului evreilor din Europa.

Acestea sunt faptele. Peste toate acestea autoarea a adaugat personajele fictive care creeaza actiunea de baza a cartii. Vazand recomandarea lui Andrew Sean Greer („Less„) pe coperta, nu ar fi trebuit sa vina ca o surpriza povestea de dragoste total neortodoxa pe care o creeaza Julie Orringer pentru ca, pe langa toate cele de mai sus, Varian Fry, desi casatorit de doua ori si tatal a doi copii, a fost, se pare, homosexual. Iar un portofoliu al fugii, asa cum este el descris in carte, nu a existat niciodata.

Dand deoparte si acest aspect, ceea ce ramane pentru mine este intrebarea: atunci cand poti salva pe cineva, cum poti decide cine traieste si pe cine lasi sa moara? Ca atunci cand, la local, arati cu degetul spre pestele din acvariul restaurantului. (Nu am putut niciodata.)

Si nu pot sa nu observ, adunand inclusiv cele mai recente doua carti terminate, rolul jucat de catre cetatenii straini in Franta ocupata : Blanche Auzello, Varian Fry si, dintr-o lectura anterioara, Nancy Wake („Eliberare” – Imogen Kealey). Ceea ce am citit despre rolul francezilor insisi in Rezistenta, imi dau seama, au fost doar fictiuni. Si acelea scrise de catre autori din afara Frantei (vezi „Privighetoarea” – Kristin Hannah). Mai putin „Copiii libertatii” a lui Marc Levy, care povesteste actiunile tatalui sau din Rezistenta, intr-un grup alcatuit insa din tineri in principal de alte nationalitati: evrei, italieni, romani, spanioli… al caror rol jucat in perioada Ocupatiei a fost, se pare, marginalizat ulterior de autoritatile franceze dornice sa-si recapate macar un strop din demnitatea nationala terfelita in anii Ocupatiei.

Si dand acum o cautare pe net gasesc doar carti scrise nu de autori francezi care, mai mult, vin sa demitizeze imaginea unei miscari centralizate de Rezistenta, asa cum a fost ea vehiculata. Oare de ce aceasta lipsa de apetit din partea autorilor francezi pentru respectivul episod din viata Frantei? O sa mai caut.

Calatorind in gand

„DOAMNA DE LA RITZ” – MELANIE BENJAMIN

M-am dus in urma sa vad cat a trecut de cand promiteam sa citesc cartea (cea mai noua pe atunci a) lui Melanie Benjamin, „Doamna de la Ritz”. Nu au trecut „decat” doi ani (si ceva), dar, in sfarsit, am izbandit. Cum se spune, „prea multe carti, prea putin timp”.

Ma asteptam sa ma intalnesc in carte cu Coco Chanel, locatara celebra de la Ritz. Si am intalnit-o – in ipostaza sa cea mai putin fericita, de colaborationista si spion nazist. L-am intalnit putin si pe Hemingway, venit sa „elibereze” barul celebrului hotel de niste nemti care, la momentul sosirii sale, nimerisera deja si singuri drumul inapoi spre Berlin.

Doamna de la Ritz nu este insa Coco Chanel si nici macar vreo frantuzoaica, ci o tanara starleta americanca, Blanche, vijelios casatorita cu directorul hotelului, Claude Auzello – ambii personaje reale, cartea fiindu-le dedicata. Nu voi da detalii ale vietii lor neasteptat de tumultoase si nici nu voi pomeni sfarsitul lor tragic. Evit sa dau spoiler.

Cartea aduce in discutie si tema colaborationismului, ceea ce m-a dus cu gandul la „Zmeiele de hartie” ale lui Romain Gary: unde anume un aparent colaborationism devine in fapt o forma de patriotism, de incercare de pastrare a insemnelor unei culturi si ale mandriei nationale?

„… a inceput sa inteleaga cat de incalcite erau lucrurile, cate aveau sa faca parizienii zi dupa zi, cate intrebari aveau sa-si puna fara sa stie raspunsul corect. Dar daca faceai o alegere gresita, mai mult ca sigur ca aveai sa fii aruncat in inchisoare timp de cateva zile. Ori mai rau. Iar daca luai ceea ce parea a fi decizia corecta in momentul de fata, nu cumva vei da socoteala mai tarziu?”

Efectul Ocupatiei asupra spiritului francez si a orasului insusi te marcheaza in carte:

„Cat ar parea de ciudat, lucrurile astea au patruns in constiinta parizienilor, chiar in discutiile lor. Asta e situatia. Ii paste pericolul de a deveni imuni la ororile din jur. Este efectul Ocupatiei: te macina pe dinauntru pana ce te obisnuiesti cu raul. Pana cand nici nu mai stii ce inseamna. Necum sa-l mai recunosti.”

„Cauta Parisul de care s-a indragostit, insa nu e usor sa-l gaseasca. Zidurile si cladirile poarta urme de gloante, asemenea unor ciupituri de varsat, ferestrele si felinarele sunt sparte, pe alocuri se mai vad baricade din sarma ghimpata, unde membrii Rezistentei s-au hotarat sa-i atace pe nemtii cuprinsi de panica, fara sa mai astepte sosirea Aliatilor. Placutele cu numele scrise in germana si franceza inca mai sunt pe ziduri, insa cuvintele nemtesti au fost acoperite cu vopsea. Muzeele, de exemplu Luvrul, sunt spatii vaste, rasunand a gol; mult prea multe tablouri si sculpturi lipsesc, jefuite de nemti. Cine stie daca vor fi inapoiate vreodata?

La fel ca oamenii care nu se vor mai intoarce.”

Permeabilitatea rasei umane la rau – tema mi-a amintit de „Diavolul si domnisoara Prym” a lui Coelho. Si de mai recent citita „Fiica Reichului/ Oameni ca noi” a Louisei Fein. Pana unde suntem dispusi sa lasam frica si oportunismul sa ne poarte departe de propriile principii si valori, dincolo de bine, dincolo de umanitate? Cum putem trai cu ochii si urechile astupate, ca maimutele ce ilustreaza legea Omerta a Mafiei: „cine n-aude, nu vede si tace, o mie de ani traieste-n pace”?

Mai am trei carti ale Melaniei Benjamin de citit – in ritmul asta, ne mai auzim peste vreo sase ani… Nu ca nu ar merita autoarea mai multa dedicatie din partea mea. Dar, cum spuneam, „prea multe carti…”

Calatorind in gand

„WILL” – WILL SMITH & MARK MANSON

Nu ma asteptam sa il „aud” pe Will Smith vorbind despre entropie, „Alchimistul” si „Femei care alearga cu lupii” sau citand din Viktor Frankl. Cinstind vorbind, dupa autobiografia altui star al micului/ marelui ecran, Matthew Perry, nu ma mai asteptam la nimic. Si nici dupa „Arta subtila a seductiei” a lui Mark Manson nu m-as mai fi ingramadit sa citesc ceva scris (si) de el. Dar apucasem sa imprumut cartea odata cu „Arta…” si cum eu sunt disciplinata de felul meu…


Se pare ca undeva in LA cineva tine niste cursuri de scriere la care au participat atat Matthew Perry cat si Mark Manson, pentru ca ambele carti debuteaza cu cele mai socante episoade din viata eroilor: explozia colonului lui Perry (stupefiantele, se pare, induc constipatie – printre altele), respectiv tatal lui Will batand-o pe mama acestuia. Si am mai gasit o similitudine: in timp ce Perry pare sa ii poarte sambetele lui Keanu Reeves, Will ar avea o mica obsesie legata de Robert Downey Jr. (?)
Altfel, cartile nu se compara. Eu i-am dat lui Will un 10. Incepand cu jocul de cuvinte din chiar tiltul cartii.
Cartea este atat de bine scrisa incat am avut non-stop impresia ca il am in fata mea pe Will Smith. Pe langa tot ceea ce tine de evenimentele vietii sale iesite din comun, pentru ca omul chiar e o forta (si inca nu luase Oscar-ul atunci), m-a suprins partea de „filozofeala” – care nu stiu daca ii apartine lui 100% sau (si) lui Manson, dar eu chiar am umplut cartea de sticky notes.
Dintr-o carte care este, printre altele, o pledoarie pentru vointa si disciplina, raman insa, dat fiind ce s-a intamplat la Oscar 2022 (acum cred ca am inteles si de ce, mai ales ca in prima secunda omul a parut sa guste gluma cu G I Jane – vedeti deci episodul din carte in care afla ca l-a inselat prima iubita, plus faptul – repetat pe parcursul intregii cartii – ca Will s-a considerat toata viata un las), raman deci cu citatul de mai jos (Will, ai cobit, man…):
„I still struggle to this day when extreme emotion arises in myself or others. Feelings are extremely valuable tools for maneuvering or manifesting in the world. They are like fire – they can be used to cook and heat and cleanse. But when extreme emotions go unchecked, my experience has been that they will incinerate your dreams.”

La ce alte pasaje din carte am mai pus „lipicele”?

„Look at the five people you spend the most time with because that’s who you are.” Jim Rohn

„Be nice to everybody you pass on your way up , coz you just might have to pass them again on your way down.”

„The thing about money, sex and success is that when you don’t have them, you can justify your misery – shit, if I had money, sex and success, I’d feel great! However misguided that may be, it psychologically permeats as hope. But when you are rich, famous, successful – and you’re still unsecure and unhappy – the terrifying thought begins to lurk: Maybe the problem is me.

Of course, I dismissed that foolishness quickly. I just needed more money, more women, more Grammys.”

„Everything changes; it rises and it falls. Nothing and no one is immune to the entropy of the universe.

That is why self-destruction is such a terrible crime. It’s hard enough as it is.”

„The reason you say you’re gonna do it or die is because death is what happens when you don’t do it. Your mind is trying to protect you from hard things, to protect you from pain. The problem is, all of your dreams are on the other side of pain and difficulty. So, a mind that tries to seek pleasure and comfort and the easy way inadvertently poisons its dreams – your mind becomes a barrier to your dreams, an internal enemy.

If it was easy everybody would do it.

The reasons we make vows is because we know we’re about to do a hell walk. You don’t have to vow to do easy things.”

„Dreams are built out of discipline; discipline is built on habits; habits are built on training. And training takes place in every single second and every situation of your life: how you wash the dishes; how you drive a car; how you present a report at school or at work. You either do your best all the time or you don’t.”

„Purpose and desire can seem similar but they are very different, sometimes even opposing forces.

Desire is personal, narrow and pointed and tends toward self-preservation, self-gratification, and short-term gains and pleasures. Purpose is wider, broader, a longer-term vision encompassing the benefit of others – something outside of yourself you’re willing to fight for. There have been many times in my life where I was acting from a place of desire but I’d fully convinced myself that it was purpose.”

„When you have nothing, you suffer the fear and pain of grinding to achieve your goals. But when you have everything, you suffer the brutal recurring nightmare of loosing it all.”

„To place the responsibility for your happiness on anybody other than yourself is a recipe for misery.”

Nu am reusit sa identific o traducere in romana a cartii dar, daca ea exista sau va exista, respectele mele traducatorului. Citatele de mai sus sunt cele „spalate” – cartea e plina de slang, asa cum te-ai astepta de altfel – sau ar trebui sa te astepti :-).

Calatorind in gand

„CEI CARE CUMPARA STELE” – ANCA MIZUMSCHI

Iti trebuie mult curaj sa te apuci sa comentezi tu, cu vorbele tale de zi cu zi, o carte precum „Cei care cumpara stele” – pentru ca vei sfasia tesatura de culori, straluciri, miresme si vise a Ancai Mizumschi, poeta care scrie si o proza cel putin la fel de frumoasa ca o poezie.

Insa trebuie sa o fac, cu ce mijloace am la indemana, pentru ca de la aceasta carte, pe care chiar am citit-o „ca pe apa”, la care am tanjit sa ma reintorc la fiecare sfarsit de zi ca sa ma scufund in lumea sa miraculoasa, ei bine, de la aceasta carte nu-mi pot lua ramas bun fara a vorbi despre ea.

Eu nu auzisem de autoare, am primit cartea de la un suflet sensibil; multe, multe multumiri! Si am crezut la inceput, dat fiind titlul, pe care l-am luat (ce greseala, ce blasfemie!..) la propriu, ca va fi o poveste de dragoste contemporana, nu? Auzisem si eu ca e posibil „sa cumperi” si sa oferi o stea.

Dar … nici vorba. Nu vreau sa va rapesc placerea descoperirii cartii; stiu insa ca orice as scrie eu sau oricine altcineva despre cartea aceasta, tot nu va avea cum sa egaleze nicio frantura din emotia citirii cartii ca atare. Deci: nu e vorba despre vreo poveste contemporana, suntem, zic, la final de secol XVI – atat cat mi-am putut da seama, punand cap la cap diverse, sultana Havva din carte ar fi de fapt sultana Nurbanu, sotia supravietuitoare a lui Selim al II-lea, fiul lui Soliman Magnificul; Selim apare si el, nenumit, in carte, avand insa aici un sfarsit cu totul diferit de cel al personajului real si niste preocupari mult mai inalte, legate in pricipal de legea fratricida practicata in dinastia Osman. Ceea ce mi-a amintit de vizitarea datatoare de fiori reci in Istanbul, langa Sfanta Sofia, a mausoleului lui Murad (singurul care apare in carte cu numele sau) al III-lea, fiul lui Selim, care odihneste in compania tragica a celor 19 urmasi ai sai ucisi in aceeasi noapte, la ordinul fratelui lor mai mare, devenit sultan sub numele de Mehmet al III-lea – sangele membrilor familiei sultanului neputand fi varsat, acestia erau in schimb numai buni de sugrumat, la fiecare urcare pe tron a unui nou sultan. Clar viata era mult mai linistita in timpurile acelea daca nu faceai parte din familia imperiala. Oare cum va fi fost sa traiesti nu cu sabia deasupra capului, cum se zice, ci cu latul la gat zi de zi, cum va fi fost sa aduci pe lume printi carora sa le stii din prima zi o astfel de soarta?

Cartea ne poarta deci in Istanbul (pe care mi s-a facut acum foarte dor sa il revad, dupa 22 de ani; si mi s-a facut dor si sa recitesc „Ucenicul arhitect” al lui Elif Shafak; si de fapt sa citesc orice carte a ei inca necitita; sau orice carte care te trimite in Istanbul sau in epoca – mi-am amintit si de cartile copilariei, lecturile istorice fermecate ale Rodicai Ojog Brasoveanu, cu aceeasi aroma de veac vechi); ne poarta in Genova; in Tibet; in China. Si tot cartea mi-a readus in minte locuri in care am avut si eu ocazia sa pun piciorul si pe care mi le perind acum prin amintiri colorate: pe langa Genova – La Spezia, Porto Venere, Vernazza; apoi Bodrum, Kerkyra…

Despre ce mai este cartea? Despre amestecul de culturi, limbi, obiceiuri si credinte care era Instanbulul, despre dependente (de opiu, de mancaruri), despre plecarea de acasa a copiilor crescuti mari, despre astrologie si matematica, talismane, pietre pretioase, tesaturi miraculoase, harti, calatorii… Iar pe langa sultani si sultane, despre oameni „obisnuiti”, fiecare cu talentele sale mai mult sau mai putin ascunse: un aurar, un astrolog matematician, calugarite, negustori, o tesatoare, un hangiu…

„Constantinopolului nu ii pasa de nimeni. Nici macar de sultan. Sultanii se schimbau, slujbasii, meseriasii de rand, cersetorii si scribii mureau nestiuti, calatorii veneau si plecau, iar marele oras mergea inainte, prin veacuri, inghitindu-i pe toti deopotriva – oameni si trasuri, poduri si temnite, santuri, porti si vanzatori ambulanti, palate si cismele.„

Dar ce e pana la urma, veti zice, cu stelele din titlu? M-am intrebat si eu, terminand cartea. Si acum stiti cum este cu poezia – pentru ca in aceasta carte e mult mai multa poezie decat proza: fiecare intelege ce vrea. Eu cred ca, foarte poetic exprimat de autoare, ar fi vorba despre cautarea nemuririi. Iar acela care in final o „gaseste” nu va fi sultanul ajutat de giuvaiergii si astrologi, ci un personaj aflat pe o treapta mult mai joasa: chiar daca istoria pare sa nu-i fi pastrat numele (cel putin nu pe internet) inventatorului sistemului naval de semnalizare cu fanioane, acest sistem ramane in uz si astazi, la distanta de aproape jumatate de mileniu.

Calatorii

TURNURILE DIN ROTHENBURG

Turnurile din Rothenburg sunt cele care creeaza in primul rand imaginea locului. Din ce am citit ar fi cu totul 42; nu am stat sa le numar. Nu stiu daca toate au nume; unele dintre ele sigur au. In primul rand cele aflate langa/ deasupra cate unei porti; care si ele cica ar fi doar sase; mie mi s-au parut mai multe.

Stand acum si sortand fotografii cu turnuri si porti, desi nu am fotografiat decat cateva, tot am reusit sa ma incurc in ele. In special Burgturm, cel mai inalt dintre ele, mi-a dat bataie de cap, pentru ca nu arata la fel vazut din interiorul orasului, respectiv din exterior. La interior are un ceas, la exterior – nu.

Orasul este in asa fel pozitionat incat poti vedea parti din exteriorul sau tu fiind inca in interior, pe „maluri” diferite ale povarnisului peste care se inalta orasul. Vazuta atat la lumina zilei cat si dupa caderea intunericului, orasul fiind puternic iluminat, privelistea este captivanta. Simti cum plonjezi efectiv inapoi in timp.

Turnul cel mai vechi si unul dintre cele mai fotografiate, dat fiind in special aspectul nostalgic al cladirilor de la poalele sale, este turnul incununat cu un cuib de barza Markusturm; hotelul aflat langa, Romantik Hotel, este unul dintre cele mai cautate, la fel si restaurantul hotelului – hotelul si restaurantul sunt detinute de patru generatii de aceeasi familie – ceea ce se vede: cea mai atenta, calda si prietenoasa servire de care am avut parte in oras.

Fantana de langa hotel, am vazut in fotografii, arata fabulos in preajma Pastelui, cand este acoperita cu sute de oua colorate.

Imaginea care apare cel mai des atunci cand dai cautare dupa Rothenburg – si prima pe care eu insami am vazut-o cu orasul, cea care m-a convins sa-mi tarasc familia acolo, este cea a micului spatiu denumit Ploenlein. Este singurul loc in care poti suprinde simultan in aceeasi fotografie, de aproape, doua turnuri: Siebersturm si Kobelzeller Turm.

Se zice ca acea casuta galbena de langa fantana, avand in aceasta perioada un bradut in fata, l-ar fi inspirat pe Disney pentru casa lui Pinocchio – o sa ma uit atent cand mai vad filmul. Zona este considerata cea mai reprezentativa pentru ideea de oras medieval in stil german. Cum o fi sa locuiesti in casuta aceea? Pentru ca sigur sta cineva acolo, am vazut lumini.

La poalele Brauturm, o alta casa veche, plina de farmec – oare am vazut ceva lipsit de farmec pe aici?

Inca o casa de poveste,  Gerlachschmiede pe limba locului, o veche potcovarie in functiune pana in anii ’60 (am vazut chiar parcata alaturi o trasura sau ce mai ramasese din ea), se afla in apropierea Roederturm, cunoscut si ca Galgenturm – unul din turnurile cele mai inalte. Casuta, care pare sa fi tasnit dintr-o poveste a fratilor Grimm, este insa varianta reconstruita cu mare grija in anii ’50; originalul fusese din pacate distrus intr-un bombardament in 1945. Iarasi: cum o fi sa locuiesti aici? Pentru cineva asta reprezinta viata de zi cu zi.

Roederturm este singurul turn de aparare care poate fi vizitat.

Nu toate portile orasului sunt incununate insa de un turn; una dintre porti este vegheata de biserica Sfantului Wolfgang (sau Biserica Pastorilor).

Alaturi – Klingenturm; utilizat si ca turn de apa pana la un punct.

Turnuri, cum spuneam, sunt multe; si clar la un moment dat incepi sa le incurci.

In plus fata de turnurile portilor, panorama orasului este marcata si de turnurile bisericilor, in special turlele duble ale Bisericii Sf. Iosif, a carei silueta este imposibil de trecut cu vederea.

La care se adauga turnul Primariei, cel de al doilea turn din oras in care se poate urca, pe langa Roederturm.

Nu am urcat in turnuri, dar pot sa va recomand o experienta care s-a dovedit savuroasa: turul vechiului oras organizat la timp de noapte de catre un „paznic de noapte” ca pe timpuri, dotat cu halebarda, felinar si corn din care chiar a suflat la un moment dat – vecinii probabil sunt deja obisnuiti. Turul a pornit de pe treptele Primariei, pe strada cea mai lata a orasului, Herrngasse, prin Burgtor, unde ghidul ne-a aratat poarta „urechea acului” prin care de-abia se putea, contra unei taxe inteleg destul de piparate, strecura cate un intarziat dupa caderea serii si baricadarea orasului – fiind prea periculos sa fie deschisa pe timp de noapte poarta mare.

Am avut noroc de un ghid atat de carismatic si mucalit incat daca ar fi sa revin vreodata in Rothenburg, acest tur ar fi unul dintre primele lucruri pe care le-as face din nou. Imaginea in sine a unui personaj medieval fluturandu-si in intuneric mantia pe zidurile orasului, urmat de o haita de cateva zeci de persoane tinandu-se laie dupa el pe strazile pietruite, prin locuri pe unde singura cu siguranta nu m-as fi varat la ora aceea… o experienta memorabila.

Concluzia celor povestite insa de ghid: luand in calcul toate pericolele acelor vremuri in care o singura infectie iti punea cel mai probabil capat zilelor, cu precaritatea vietii de zi cu zi, mizeria din orasele lipsite de canalizare si implicitele epidemii, in special cele de ciuma, luptele (doar nu degeaba orasul si-a construit un sistem de aparare aproape invincibil), lipsa de valoare a vietii omenesti – ei bine, cu toata nostalgia cu care noi privim acum inapoi, purtati de atmosfera de poveste… ca sa-l citez pe ghidul atat de spiritual: „there were no good old times…” – vremurile bune de altadata nu au existat niciodata.

Caci de fapt toate aceste turnuri pe care le privim acum ca fiind nostalgice, misterioase, frumoase… ce anume sunt decat expresii ale fricii? Frica de atacatori, de pradatori, frica de incendii…

Si totusi… hai sa alegem din imaginea secolelor trecute doar ceea ce mintii noastre ii place sa brodeze pe fundalul acestui oras medieval adus ca prin miracol sub ochii nostri. Pentru ca da, acest oras a supravietuit printr-un miracol. Dar despre asta…

Calatorii

ROTHENBURG SI MAGIA CRACIUNULUI

Atunci cand scriam prima oara despre Rothenburg ob der Tauber, acum peste opt ani, incheiasem cu speranta ca intr-o zi voi putea sa ajung pe strazile sale pietruite si in perioada sarbatorilor de iarna, pentru ca, asa cum ni se spusese de catre cineva din partea locului, decembrie este luna in care totul devine aici de poveste.

Vreme de opt ani am visat deci. Dar daca pandemia m-a invatat ceva a fost ca, daca ai astfel de dorinte, e bine sa nu amani prea mult pentru ca… nu se stie. Asa ca anul acesta am hotarat sa tai de pe wishlist destinatia Rotheburg la ceas de iarna si sa transform in sfarsit visul in realitate.

Dupa sase trenuri schimbate (pentru ca am dorit sa mai ajungem o data si in targul de Craciun din Nuremberg, daca tot eram „prin zona”; altfel drumul „direct” de la Munchen, unde am aterizat, ar fi presupus calatoria cu „doar” trei trenuri), am ajuns in fapt de seara in Rothenburg. Si am intrat practic topaind de incantare in atmosfera sa de basm medieval luminata de stralucirea stelutelor de Craciun.

Orasul ar fi magic chiar si fara flori din primavara pana in toamna, chiar si fara lumina Craciunului (care aici arde de fapt tot anul): unul dintre cele mai mari 20 de orase ale Sfantului Imperiu Roman, unul dintre cele doar trei orase medievale fortificate ramase in picioare in Bavaria, pentru Rothenburg totul s-a oprit in urma cu aproape patru secole – cucerirea in 1631 a orasului protestant de catre armata oponentilor sai catolici a lasat urbea complet saracita si aproape depopulata, dupa care ciuma din 1634 a venit si a definitivat totul. Si pentru Rothenburg istoria a stat in loc.

Asa ca astazi ne putem bucura ochii si sufletul intre zidurile cu multe porti si turnuri ale unui oras de secol XVII netulburat de progres, de modernitate, de trecerea timpului. Totul s-a pastrat neatins (daca nu punem la socoteala bombardamentele americane din 1945, care au afectat din fericire doar o parte a orasului, si aceea reconstruita). Te scufunzi in trecut, iti plimbi ochii increduli si fermecati in lungul strazilor, pe fatadele caselor de secol XIII si chiar XII – tot locul acesta este un miracol.

Iar peste toata aceasta magie a trecutului, imaginati-va suprapusa si magia continua a celui mai stralucitor anotimp – pe zidurile centenare, sub vechile porti si firme de alama, verdele bradutilor de Craciun, rosul globuletelor, stralucirea luminitelor… Care luminite, in lumina mohorata de decembrie, parca aceeasi de la orele diminetii pana la caderea intunericului, stralucesc inca si mai imbietor. Iar seara aceleasi luminite fac ca totul sa para mai intim, mai cald.

Vreme de trei zile am locuit practic intr-o felicitare stralucitoare de Craciun.

De ce spuneam ca aici este mereu Craciunul? Pentru ca… asa e. Magazinele cu decoratiuni de Craciun Kaethe Wohlfahrt, deschise tot anul, despre care scriam acum opt ani si pe care le-am mai intalnit de atunci si in Alsacia si in Bruges, magazine in numar de trei la data primei vizite in Rothenburg, ajunsesera acum in numar de sapte, cucerind practic oraselul medieval. Niciuna din strazile centrale din Rotehnburg nu este lipsita de un astfel de magazin, cel mai mare dintre ele, aflat practic peste drum de Primarie, pe cea mai larga strada din oras, Hernngasse, gazduind si un muzeu al Craciunului. De la globulete de sticla la decoratiuni cu margele, din carton, din portelan, la felicitari, calendare, chiar la suporturi vechi pentru brazi, Krampus, spargatori de nuci si piramide de lemn specifice zonei, muzeul te poarta prin istoria acestei sarbatori, o calatorie amanuntita, bine documentata, prin salile atat de numeroase incat ma intreb si acum, unde, adaugand si salile magazinului imens de decoratiuni si „satul” subteran de Craciun plus un mini orasel al jucariilor de plus, zic din nou: unde or fi incaput toate astea, subsolul cator cladiri va fi fost ocupat, de ce autorizatii de construire si cate lucrari o fi fost nevoie pentru a crea acest spatiu chiar in inima vechiului oras istoric…

Kaethe Wolfhart pare sa aiba acum aproape un monopol asupra comertului cu jucarii si decoratiuni de Craciun, ocupand pe fiecare strada una dintre cele mai frumoase cladiri vechi. Abundenta de braduti de Craciun si luminite din oras i se datoreaza in mare masura.

Pe langa toata aceasta stralucire ce a cuprins strazile, piata de Craciun propriu-zisa, din dreptul Primariei – singura din Germania care nu se numeste Christkindlmarkt (de la copilul care pentru protestanti aduce daruri, in opozitie cu Sfantul Nikolaus al catolicilor), ci Reiterlesmarkt – cel care aduce in Rothenburg darurile fiind un calaret dintr-o traditie locala; piata de Craciun zic este relativ modesta – cateva standuri cu carnati, prajituri si vin fiert si… cam atat. Vinul fiert – super bun, cu rom; mancarea – nu stiu cum, mirosul te lua de nas si te facea sa salivezi, dar fie nu am nimerit noi exact ce anume mirosea asa imbietor, fie… nu stiu.

Intre Biserica Sfantul Iosif – uriasa, impresionanta, aflata pe drumul pelerinilor catre Santiago de Compostela si respectiv hotelul Reichs-Kuechenmeister (aflat intr-o cladire de secol XII care pare sa-l fi gazduit la un moment dat chiar pe Carol Quintul), veti gasi in aceasta perioada un carusel frumos iluminat si standuri cu, printre altele, castane coapte si vin fiert.

Cateva zile petrecute in Rotheburg au fost suficiente pentru a pleca de acolo cu senzatia ca, desi nu ajunsesem nici macar la jumatatea lunii decembrie, sarbatorisem deja Craciunul.

Este minunat ca un astfel de loc pur-si-simplu exista. Un loc magic. De poveste. Un loc fermecat. Un vis pe care sunt recunoscatoare ca am ajuns sa il traiesc.

Calatorii

VOLENDAM SI ZAANSE SCHANS

O vizita in Olanda nu ar trebui sa omita aceste doua orasele, aflate, fiecare, la distanta relativ mica de Amsterdam. Pe harta cel putin. Nu pot sa dau detalii privind modul de a ajunge acolo cu mijloacele de transport in comun, noi exploatand din nou bunavointa unui prieten cu masina, fara de care cu siguranta excursia noastra in Tarile de Jos nu ar fi fost nici pe jumatate la fel de cuprinzatoare.

Volendam – un orasel pescaresc exact asa cum mi-l imaginam, cu vechi cladiri de lemn, magazine si restaurante insirate pitoresc pe malul apei. Evident nu putea lipsi nici aici traditionalul magazin cu branzeturi.

Pana sa ajungem la malul apei insa, am trecut si pe stradute cu case ceva mai moderne, unde mi-a sarit in ochi marea deschidere a locuitorilor – la propriu: fatadele caselor au ferestre foarte mari, care nu numai ca nu au draperii sau perdele, dar sunt in fapt transformate in vitrine, fiecare expunand acolo aranjamente florale, vaze, ghivece, obiecte decorative, dupa gustul fiecaruia, invitandu-te parca sa li te uiti din strada in casa, astfel incat am vazut familii luand masa, uitandu-se la televizor… – un reality show nonstop. Am inteles ca obiceiul li se trage din vremurile in care religia protestanta impunea o astfel de transparenta totala – ca nu cumva intimitatea sa le dea oamenilor idei. Privind asa lucrurile, stiu si eu ce sa mai zic despre Inchizitie? Cum o dai…

Ceea ce am gasit acolo si nicaieri in alta parte in Olanda, pe chei insirandu-se trei astfel de stabilimente, sunt atelierele foto in care iti poti face cele mai traznite poze imbracat in costumul traditional olandez. Si daca pozele pe care le aveam impreuna fusesera in uniforma de elevi sau in cea de pionieri, iata-ne acum cu totii costumati in rochii in dungi colorate, cu sorturi inflorate, saboti si coifuri albe pe cap, cu cosuri cu lalele in maini – eu m-am ales cu un ceainic, pentru variatie. Ce pot sa va spun in urma acestei experiente in timpul careia am ras nonstop unii de ceilalti este ca acei saboti colorati sculptati in lemn sunt nu doar foarte rigizi – normal, sunt din lemn – dar si aluneca infiorator. Si in caz ca nu s-a inteles – ne-am costumat cu totii in olandeze – cu mustata sau fara…

Zaanze Schans – un fel de muzeu al satului, cu case stramutate aici in scop de conservare, case locuite insa. Si o sumedenie de mori, magazine, ateliere… Aici poti vedea cum se fac sabotii, branza… asta daca greva de la aeroport nu iti da planurile peste cap si te obliga sa lasi totul balta fix cand de-abia incepeai sa intri in atmosfera locului.

Verdele este la ordinea zilei, marea majoritate a casutelor pitoresti, dar si morile, fiind vopsite intr-o nunata de verde pe care nu o mai intalniseram in alta parte.

Am avut ocazia sa admiram si cateva locuitoare ale oraselului, imbracate in costume traditionale, o varianta cu boneta in loc de coif – din cate am inteles, nu pentru placerea turistilor, ci pentru a lor personala – o experienta autentica, deci.

Autenticul as zice ca este cuvantul definitoriu pentru cat am apucat sa vedem din Zaanse Schans – nimic din ceea ce se comercializa in alte locuri pentru turisti nu a patruns aici, asa cum nicaieri in alte locuri nu am gasit ceea ce puteai achizitiona in magazinele si atelierele locale.

Am plecat deci cu regretul de a nu fi putut zabovi mult mai mult… dar hai sa fim optimisti si sa zicem ca de fapt am mai lasat cate ceva si pentru alta data.

Calatorii

GIETHOORN

In urma cu niste ani am aflat despre un loc incredibil, un sat in care nu se poate calatori decat in barca sau, partial, pe jos. Imaginile si filmuletele de pe net, cu canale traversate de podete de lemn si case acoperite cu stuf, cu tufe albastre, roz si violet, imense, de hortensii, m-au facut sa visez.

Asa ca, dupa niste ani – multi – de visat, era clar ca vizita in Olanda trebuia musai, dar musai-musai, sa includa si Giethoorn, desi acesta este situat la ceva distanta de Amsterdam, mai exact la vreo 120 kilometri spre nord-est. Pentru cine nu a avut, ca mine, norocul unor prieteni cu masina dispusi sa imparta cu mine bucuria acestei vizite, deplasarea se poate face cu trenul si apoi cu un autobuz pana in Giethoorn.

Eu am avut insa sansa acelor prieteni. Distractia e mereu mai mare in gasca – o gasca devenita, in decurs de aproape 40 de ani, una internationala: ne-am reunit acum din Bucuresti, din Olanda, din Franta, pe unde i-au dus pe fiecare drumurile pornite din aceeasi scoala de cartier din Pitesti…

Drumul insusi pana in Giethoorn ne-a prilejuit noi intalniri cu vestitele campuri cu lalele ale Olandei. Inca nu am inteles care este scopul cultivarii lalelelor in camp, pentru ca am intalnit si flori deja trecute – deci clar nu fusesera cultivate pentru buchete. Posibil pentru bulbi.

Odata ajunsi, evident, am inchiriat o barca. Si am pornit pe canalele acestui sat de basm. Si… cuvintele, oricare ar fi ele, sunt foarte-foarte seci.

Nu am avut parte de tufele de hortensii, evident. Nu se poate sa le ai pe toate – in cazul de fata, si lalele inflorite in Keukenhof, si hortensii in Giethoorn. Dar am avut parte de tufe de liliac, calin, magnolii, rododendroni. Ca si in Alsacia, cu ale sale villages fleuris, am fost cucerita si aici de felul in care prezenta florilor transforma un loc – oricat de impresionanta i-ar fi arhitectura, fara flori… nu ar mai fi la fel.

Ceea ce este iarasi uimitor este ca din barca privesti direct in gradinile localnicilor, curtile lor neavand garduri ci doar, eventual, cate o portita la capatul podetelor – delimitarea o fac chiar canalele. Asa incat ai vedere libera catre toate aranjamentele florale, bancutele, foisoarele si tot ce mai are fiecare pe langa casa. Intr-una din curti am vazut chiar o colectie de zeci de pasari de apa – numai soiuri de gaste, despre care nici nu stiam ca exista, erau cel putin cinci.

Canalele, sapate initial pentru transportul turbei, aceasta fiind produsul specific zonei, care a si dus la aparitia satului acum aproape opt sute de ani, va vor duce la un moment dat catre apele unui lac intins, parte a unei rezervatii naturale inca si mai intinse. Unde am avut ocazia unei intalniri de gradul III cu o lebada sau, dupa comportament, as zice mai degraba un lebadoi. Pe care l-am crezut initial dornic de ceva mancare sau poate doar de companie, pana cand i-a tras o ciupitura cat se poate de hotarata si neasteptata unuia dintre noi. (Poate, ca si pestii din Creta, fauna de aici s-a obisnuit pe timpul pandemiei cu noi inchisi prin case si este acum refractara la a ceda din nou teritoriile de-abia recapatate.) Deci… aventura – pe langa desele izbituri cu barca de peretii canalelor sau de ambarcatiunile celorlalti turisti.

Traseul per pedes va va duce pe langa cateva locuri de luat masa (noi am optat pentru restaurantul Fratelli) si unele magazine – din pacate am reusit sa intru doar la Gloria Maris, specializat pe cochilii de multe feluri si obiecte decorative realizate pe baza acestora, plus unele obiecte cu totul exceptionale, de colectie, din pietre semipretioase.

Giethoorn este pe lista cu cele mai frumoase, nostalgice, fermecate locuri din tot ce am avut sansa sa vad intr-o viata – combinatia mea preferata de magie a trecutului si farmec al florilor. Si chiar daca am reusit sa-mi vad visul cu ochii, ramane in continuare un loc … de vis. Stilul de viata al localnicilor nu poate fi decat de invidiat. O lume de basm, la care noi, ceilalti, putem doar… sa visam.

Calatorind in gand

DAISY JONES & THE SIX – TAYLOR JENKINS REID

Mai citisem carti scrise altfel decat ai fi obisnuit: „Scrisori din Insula Guernsey„, a lui Mary Ann Schaffer si Annie Barrows, scrisa doar sub forma de – evident – scrisori; si „Akhenaton, cel ce salasluieste in adevar” a laureatului premiului Nobel Naghib Mahfuz , in care diferite personaje, admiratori, dusmani, vin fiecare cu propria versiune a faraonului „nebun”.

Cartea lui Taylor Jenkins Reid este si ea inedita prin felul in care este scrisa – doar fragmente de interviu, cu punctele de vedere ale diferitelor personaje uneori contrazicandu-se, unii siguri pe propria versiune, unii incercand sa ocoleasca ceea ce inca nu ar vrea sa admita sau sa aduca la suprafata…

Toata mecanica din interiorul unei trupe rock fictive, de maxim succes in anii ’70. Celebra expresie „Sex, drugs and rock ‘n’ roll” transpusa intr-o carte, cu trairile tuturor celor implicati surprinse in cele mai mici detalii. Si, la nivelul urmator, e, zic, despre tentatii si cum sa le faci fata, despre preluarea/ mentinerea controlului asupra propriei vieti.

Am trecut autoarea la autori preferati, as fi foarte dornica sa vad ce a mai scris, pentru ca aceasta carte, aflata in curs de ecranizare ca miniserie (cu nepoata lui Elvis Presley in rol principal – wow!!! – cat de tare! – nepoata Regelui rock ‘n’ roll in rolul solistei unei trupe rock; alaturi de Sam Claflin – pe care il stim din Me Before You, Love, Rosie, Jocurile Foamei) m-a surprins placut in multe feluri – inclusiv cu, la final, cuvintele cantecelor mentionate peste tot in carte. De-abia astept sa le aud cantate in film!

Si mi-a mai lasat ceva cartea aceasta. Un fragment, sec, declaratia unui parinte catre fiica sa: ” Viata ta nu e despre mine, scumpo, viata mea e despre tine.” Nu mai e nimic de adaugat.